Expoziția online 2M2O : LUNA IUNIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

 

LUNA IUNIE – VORBEȘTI DE LUP ȘI LUPUL LA UȘĂ

 

Lupul este un animal totem, o ființă mitologică, un simbol al puterii, al transformării, iar în unele culturi al morții și forțelor întunecate. Toate aceste atribuții se datorează rezistenței, tenacității, comportamentului oportunist și adaptabil al acestui animal admirabil.

Așa cum spune prof. dr. Vaida M. lupul este un simbol românesc de la leagăn la mormânt și ocupă un loc aparte în spiritualitatea poporului român.

 

Lupul

Octavian Goga

 

Te-am auzit cum hăuleai departe,

Înfiorând pădurea-nzăpezită,

Bătrâne lup, cu gura istovită,

Etern pribeag al câmpurilor moarte,

Te-am auzit cum hăuleai departe.

 

Te-am auzit, şi-n ceasurile grele

Ce mă gonesc cu vifore turbate,

Am priceput chemarea ta de frate,

Şi-am priceput că-n noaptea fără stele

Tu eşti tovarăş visurilor mele…

 

Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,

Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,

Şi-n prigonirea câinilor la pândă,

Îţi plimbi prin codri ura solitară –

Tu înţelegi un suflet fără ţară…

 

Părți din corpul acestui animal au fost folosite în medicina populară românească.

În județul Argeș, în cazul unui copil speriat, seara, înainte de a intra în pat, acesta se afuma cu păr de lup sau urs. După afumătură, se ocolea casa de trei ori și se rostea la fiecare colț: Fugi urât și sperietură de la copilul meu și de la mine din bătătură și du-te în pustiuri, pe lumea ailaltă, unde cocoșii nu cîntă și cîinii nu latră.

Tot pentru alungarea sperieturii se purta la gât ca talisman un dinte de lup sau de cerb de către ciobanii din această zonă.

Arderea și pisarea colților acestui animal precum și rostirea unui descântec, te vindeca de bubele apărute în urma consumului de carne de vită răpusă de acesta.

Dacă dinţii şi părul lupului se foloseau în medicina populară românească, în trecut existau şi o serie de superstiţii legate de acest animal. Astfel, dacă în calea ta îţi ieşeau lupi atunci era semn bun iar dacă din întâmplare intra un lup în curtea cuiva, atunci era un semn rău pentru întreaga familie din curtea respectivă. Persoana care vedea o urmă de lup, pentru a putea mânca cât acesta, adică mult, trebuia să mănânce pământul pe care a fost lăsată urma.

 

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” vă prezintă:

 

Nr. inv. – Vt 584

Data și locul capturării – 19.1.1908, Piscul Vulturului, Munții Cindrel, județul Sibiu.

Colectorul – August von Spiess

Locul depozitării – Sala 2, expoziția generală a Muzeului de Arme și Trofee de Vânătoare ”August von Spiess” din Sibiu

  

Colonelul Spiess scria în revista Wild und Hund nr. 39 din 1931 :

Timpurile s-au schimbat. Departe este vremea aceea când Berger și cu mine, liberi ca lupii codrului, cutreieram munții și pădurile din jurul Sibiului. Frumoase timpuri care au dispărut. Lupii, urșii, râșii, vulturii, prietenul Berger, eu, noi toți, aveam acolo sus vânătoarea liberă. Peste tot se găsea vânat, pe vremea când dormeam sub brazii bătrâni.

 

Lupul face parte din familia Canidae, adică a câinilor, lupilor, coioților, șacalilor și vulpilor.

Deși evită apropierea de oameni, nu trăiește foarte departe de așezările omenești, datorită sursei de hrană reprezentate de animalele domestice.

Viteza mare de deplasare (50-60 km/oră) îi permite să captureze cele mai rapide specii de vânat.

Cele mai bine dezvoltate simţuri sunt văzul şi auzul iar în timpul somnului dorm încolăciţi precum câinii, trezindu-se din pricina celui mai mic zgomot.

Sociabilitatea acestei specii e evidentă în special toamna, când familia din anul respectiv se măreşte prin unirea la acesta a puilor din anul precedent, împreună alcătuind o haită ce cuprinde între 7 şi 16 indivizi. Se pare că acest fenomen e determinat de nevoia obţinerii hranei pe cale activă, adică prin urmărirea şi atacarea prăzii.

Înrudit cu cel mai bun prieten al omului, câinele, se deosebește de acesta prin: urechi mai mici și ascuțite, ochi aşezaţi mai lateral și coada mai stufoasă pe care o ține în jos și nu o îndoaie.

Chiar dacă rezistă fără hrană şi o săptămână, când reuşesc să doboare prada, aceştia consumă până la 15 kg de carne, hrana fiind înghiţită fără a fi mestecată.

Iarna, când resursele trofice sunt sărace, masculii şi femelele care nu sunt gestante parcurg câţiva zeci de kilometri în căutarea hranei. Lupii pot merge deasupra zăpezii înghețate pe când prada lor, cervidele, având o greutate mare se afundă în zăpadă, şi astfel lupii produc pagube însemnate asupra cervidelor.

De regulă, culcuşul pentru naşterea şi creşterea puilor îl face la distanţe mari (6-12 km) faţă de alte familii pentru a-şi asigura hrana, iar pentru a nu fi descoperit, femela nu atacă animalele din jurul acestuia.

Femelele fac de obicei între 4 și 6 pui care sunt orbi și surzi 9-16 zile. După alăptarea puilor timp de 6 săptămâni, aceștia primesc de la părinți carne vomitată care a fost pe jumătate digerată; probabil nu pot digera carnea crudă. Când puii sunt mai mari primesc animale vii și sunt lăsați să le devoreze.

Lupii ucid indivizii cei mai slabi, bolnavi sau bătrâni dintr-o turmă contribuind la selecția naturală, contribuind la fitness – ul populațional.

August von Spiess spunea: Răpitoarele îşi au menirea lor înaltă în gospodăria naturii, fără ele, pădurile noastre ar fi populate numai cu exemplare degenerate, slabe şi cu simţurile amorţite. În felul acesta însă, ele distrug ceea ce este slab, au grijă de raportul corect între sexe, împiedică suprapopularea şi molimele legate de aceasta. În sfârşit, urmărindu-şi permanent prada, ele se îngrijesc de întărirea speciei şi de ascuţirea simţurilor lor, iar prin specii ca acvila de munte şi vulturi care se hrănesc cu stârvuri servesc ca poliţie sanitară. Aşadar, răpitoarele trebuie să existe, iar pe pământ este loc pentru toţi.

Actual, lupul este protejat prin convenţii internaţionale, însă în România fiind bine reprezentat, acesta se vânează limitat în condiţiile impuse de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului.

 

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI – TURTA LUPULUI

 

Odinioară lupul cenușiu era cel mai răspândit carnivor de pe planetă, dar persecuțiile oamenilor și distrugerea habitatului au redus considerabil populația de lupi. În România, August von Spiess atenționa, în 1931, asupra efectelor nefaste ale stricninei folosite pentru reducerea populațiilor de lupi din Munții Carpați:

Stricnina este o otravă cumplită. Ne trec fiorii şi ne cutremurăm ori de câte ori ne gândim la acest odios, respingător mijloc prin care viaţa proaspătă şi forţa robustă sunt distruse deseori cu viteza fulgerului, dar în majoritatea cazurilor lent şi chinuitor. Trebuie să fi văzut efectul cumplit al acestei perfide otrăvi asupra corpului animalului, pentru a te dezgusta de-a binelea de ea.

… pentru ca apoi să piară jalnic, în cele din urmă, pe undeva, fără folos pentru nimeni, spre paguba naturii şi a dragostei pentru vânătoare.”

Stricnina, este un alcaloid foarte toxic care se extrage din semințele copacului tropical Strychnos nux-vomica L. sau copacul de stricnină. Copacul creşte spontan în Estul Indiei, Malaezia şi Australia. În România mai este cunoscut sub denumirea de Colubrina sau Turta Lupului. Stricnina, sub formă de cristale, incolore, este letală omului în cantitate foarte mică, doar 60 mg.

În trecut, Nux Vomica era folosit ca remediu în farmacii.

Borcan farmaceutic din lemn, secolul al XIX – lea, a aprținut Farmaciei de Stat numărul 32 din Târgoviște.

Actualmente se folosește stricnina ca rodenticid (uciderea rozătoarelor) și din ce în ce mai puțin în terapeutică. În farmacii se folosește sulfat de stricnină (aproximativ 0,001 g și diluat cu alte substanțe) cu acțiune asupra sistemului nervos și muscular în caz de alcoolism cronic, poliomielită, astenii nervoase, intoxicații cu barbiturice.

În Homeopatie, Nux Vomica ocupă unul dintre primele locuri de peste 200 de ani fiind printre cele mai prescrise remedii homeopatice.

 

Expoziția „Gușterița prin ochii paleontologului”

Expoziţia: Guşteriţa prin ochii paleontologului

Locul de desfăşurare: Muzeul de Istorie Naturală

Durata: 25.04 – 31.12.2017

Curatori: dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif

Text oferit de curatori.

Expoziția „Gușterița prin ochii paleontologului” prezintă fosile colectate de Johann Michael Ackner din Dealul Gușterița (Hammmersdorf) aflate în colecția paleontologică a Muzeului de Istorie Naturală.

Expoziția este deschisă la sediului Muzeului de Istorie Naturală, str. Cetății nr. 1 până în  31.12.2017.

Sibiul/Hermannstadt-ul secolului al XVIII-lea, ca centru administrativ al Transilvaniei, a contribuit la miscarea naturalista prin cercetări ştiinţifice, descoperiri de aflorimente importante paleontologic (Guşteriţa, Turnu Roşu etc.), publicaţii, colecţii etc. devenind astfel şi centru cultural-ştiintific

Guşteriţa sau cu denumirea saxonă Hammersdorf (ung. Szentersébet) datată ca aşezare încă de la începutul secolului al XIII-lea numită în scrieri villa Umberti (1309) şi villa Humberti a fost una dintre aşezările săseşti din jurul Sibiului cunoscută prin descoperirile arheologice dar şi paleontologice. În prezent cartier al Sibiului, Guşteriţa, de fapt Dealul Guşteriţa, domină altitudinal nord-estul oraşului. Primele referiri in literatura geologica despre Dealul Guşteriţa le datorăm activităţii publicistice a membrilor Societăţii Ardelene de Ştiinţele Naturii din Sibiu, cea care a fondat Muzeul de Istorie Naturală. Astfel, dupa 1850 apar articole despre fosilele de la Guşterita în revista Verhandlungen, elaborate de L.J.Neugeboren, M.J.Ackner. 

In secolul XX, geologi de renume precum M.D.Ilie (1955) si mai tarziu Vancea (1960) si Ciupangea et al. (1970), Ichim (1970) in prezentarea faunei ponţiene si pleistocene din sudul Transilvaniei, atrag atenţia asupra aflorimentului din Dealul Gusterita şi au făcut referiri, ca dovezi ale vârstei, la fosilele din colectia Ackner. Toţi remarcau importanţa ştiinţifică a colecţiei şi meritele lui Ackner în descoperirea aflorimentului.

Arealul Guşteriţa, din punct de vedere geologic, face parte din partea sudică a Bazinului Transilvaniei zona în care sedimentele fine pelitice şi psamitice, la partea superioară devin dominante şi sunt caracterizate prin depozite de grosimi mari. Din cele trei orizonturi ale Ponţianului, separate în cadrul Bazinului Transilvaniei, în Dealul Guşteriţa, este prezent Orizontul marnelor medii reprezentate prin marne bogat fosilifere.

Dealul Guşteriţa, aşa cum este cunoscut arealul în literatura de specialitate, este important, ştiinţific, din mai multe puncte punct de vedere. Importanţa geologicã – pentru reconstituirea evoluţiei zonei sudice a Bazinului Transilvaniei, pentru corelaţii stratigrafice la nivelul Ponţianului şi Pleistocenului, pentru studiul unor taxoni din grupe fosile diverse (plante, moluşte, vertebrate etc.), istoric-din acest areal au fost colectate vestigii romane. Ponţianul din Dealul Guşteriţa este renumit nu numai prin fosilele colectate, mai ales în rândul moluştelor, peştilor şi vertebratelor dar şi prin potenţialul economic al argilelor ponţiene din acest areal exploatate pentru confecţionarea de cărămizi şi ţigle. Lucrările de exploatare a argilei nu numai că distrug orice rest fosil dar prin excavarea la baza versantului, procesele morfogenetice sunt accelerate.

Colecţiile aflate la Muzeul de Istorie Naturalã din Sibiu dar şi colecţii recente sunt dovezi ale importanţei şi bogãţiei ariei iar studiile de specialitate, în care este amintitã aria fosiliferã, au extins aria cunoaşterii în rândul paleontologilor şi nu numai. În expoziţie sunt etalate fosile din colecţia Ackner, aproape 60 de piese.

Renumele Dealului Guşteriţa în rândul geologilor şi istoricilor se datorează lui Johann Michael Ackner (1782- 1862)

De la Sighişoara spre Sibiu şi de acolo spre Wittenberg şi Göttingen

Johann Michael Ackner s-a născut pe 25 ianuarie 1782 în Sighişoara ca fiu al profesorului gimnazial şi ulterior preot Georg Ackner. Deja în tinereţe J. Michael Ackner s-a remarcat prin dorinţa de cunoaştere şi înclinaţiile artistice, mai ales în domeniul modelatului şi sculpturii. După ce a absolvit gimnaziul în Sighişoara şi un curs de filozofie la gimnaziul evanghelic din Sibiu, la 21 ani Ackner a părăsit Transilvania, cu scopul de a se pregăti pentru slujba de profesor şi preot. Această alegere a profesiei a izvorât din dorinţa de a cunoaşte lumea europeană şi comorile sale artistice, şi pentru ca în viitor „să-şi poată dedica viaţa muzeelor şi parohiei”. Primul său loc de studiu a fost Wittenberg apoi Göttingen unde şi-a continuat studiile sub tutela unor renumiţi profesori. Astfel, a audiat cursurile de anatomie comparată şi istoria medicinii ale lui Johann Friedrich Blumenbach,  filologie şi arheologie ale lui Christian Gottlob Heyne.

Pe jos la drum prin Europa

  1. M. Ackner, după studiile absolvite în Göttingen, a întreprins mai multe călătorii la Berlin şi Hamburg „sedus [de] comorile artistice colecţionate ale metropolei de atunci” şi Paris. La întoarcerea în Transilvania, 1809, a redactat o primă lucrare despre antichităţile muzeelor pariziene. Din Franţa a colindat spre Elveţia, a căror frumuseţi şi comori ale naturii l-au impresionat. A vizitat multe regiunii interesante din punct de vedere istorico-cultural şi al ştiinţelor naturii în nordul şi centrul Italiei, şi în sfârşit Roma antică. Toate călătoriile Ackner le-a întreprins în compania prietenului său de studiu transilvănean J. A. Severinus, mai târziu preot în Amnaş. Călătoriile au lăsat în urma lor impresii persistente şi au dus într-o măsură hotărâtoare la îndreptarea sa ştiinţifică din anii următori şi au construit fundamentele aplecării către ştiinţele naturii, studiul antichităţilor etc.

Profesor în Sibiu şi paroh în Guşteriţa

După întoarcerea în Transilvania, a fost, la Sibiu, profesor de filologie şi arheologie la gimnaziul evanghelic. În timpul activităţii sale de 13 ani la gimnaziu, a câştigat atenţia elevilor săi prin felul său de a preda. J. M. Ackner a predat în continuare la gimnaziu şi atunci când a fost avansat arhidiacon la Sibiu. La vârsta de 39 de ani, în 1821, a fost ales de comunitatea din Hammersdorf ca paroh. Acolo a continuat cronica locală începută deja din 1709. Paralel cu datoriile sale bisericeşti J. Micheal Ackner s-a dedicat studiilor sale variate legate de ştiinţele naturii şi arheologiei.

Cercetări mineralogice, geologice, paleontologice

În primele sale studii ştiinţifice J. Michael Ackner s-a ocupat de matematică, mai exact de astronomie şi fizică, pe care le-a deprins în tinereţe sub îndrumarea tatălui său. Din 1830 Ackner şi-a intensificat ocupaţiile sale în domeniul arheologiei, mineralogiei şi geologiei. Rezultatul călătoriilor sale numeroase în împrejurimile Hammersdorf-ului a fost o colecţie considerabilă de antichităţi, monede, minerale, roci şi fosile. A călătorit mult în Transilvania, a publicat rezultatele călătoriilor sale, care cuprind aspecte geologice, mineralogice şi paleontologice, precum şi arheologice şi în general studii regionale în rapoarte şi tratate ştiinţifice. Ackner a fost activ până la o vârstă înaintată. A murit după o scurtă si grea suferinţă pe 12. August 1862 în Hammersdorf.

A studiat împrejurimile Sibiului (Turnu Roşu, Cisnădioara, etc.) importante paleontologic şi mineralogic şi a alcătuit o valoroasă colecţie. Aflorimentul „Dealul Guşteriţa” a devenit cunoscut datorită studiilor şi colectărilor făcute de Ackner şi pieselor colectate de aici. A rezumat rezultatele activităţii sale de cercetare în domeniul mineralogiei într-un tratat „Mineralogia Transilvaniei cu indicaţii geognostice”, care a apărut în 1855 în Sibiu ca o operă independentă. Ackner a tratat şi mineralogia topografică a Transilvaniei. El a împărtăşit noi locuri unde se pot găsi diferite minerale în Transilvania. De asemeni, lucrările şi colecţia de fosile de la Guşteriţa reprezintă punctul de plecare şi în prezent în cercetarea formaţiunilor pleistocene din rama sudică a Bazinului Transilvaniei.

Recunoaşterea meritelor şi omagiere

Cercetarea ştiinţifică a lui Johann Michael Ackner s-a bucurat de toată recunoaşterea contemporanilor săi. Astfel, în Aprilie 1850 a devenit membru corespondent al Institutului de Arheologie din Roma. Numirea sa nu se explică doar datorită contribuţiei sale la istoria Daciei romane, ci şi datorită activităţii sale ca traducător a textelor italiene, arheologice/epigrafice în germană. Un an mai târziu a primit titlul de membru al Academiei Naturaliştilor Leopoldină-Carolină (Breslau). A devenit membru corespondent al Societăţii Erudiţilor din Cracovia precum şi al Comisiei Centrale pentru Cercetare şi Întreţinerea Monumentelor Arhitectonice din Viena. Ca semn de mare recunoaştere a fost onorat, în 1854, cu Crucea de Merit de Aur şi în 1858 a fost numit membru al Consiliul Imperial. A fost şi membru de onoare al Astra. Contemporanii săi îl considerau „nestor şi profesor al ştiinţelor naturii şi antichităţilor transilvane”.

Foto:  Molari de mamut din colecția J.M.Ackner, descoperiți la Gușterița

Mamutul lânos (Mammuthus primigenius) a fost o specie de mamut ce are ca “rudă” apropriată elefantul asiatic. Reconstituirile pe baza resturilor fosile de mamut, descoperite conservate în gheață – Siberia, Alaska – au permis studiul hranei, dentiției, scheletului etc.

Mamutul lânos a fost aproximatov de aceeași mărime cu elefanții africani moderni. Masculii atingeau  la umăr o înălțime de 2,7 – 3,4 m și cântăreau până la 6 t (6,6 t maxim). Femelele erau de dimensiuni medii și măsurau 2,6 – 2,9 m în înălțime și cântăreau până la 4 – 4,4 t. Un vițel nou născut cântărea până la 90 de kg. Mamutul lânos a fost bine adaptat la mediul rece în timpul ultimei ere glaciare. Acesta era acoperit cu o blană deasă, dură formată din fire de păr lungi și scurte. Urechile și coada erau scurte pentru a minimiza degerăturile și pierderea căldurii. Mamutul a avut o pereche de colți lungi și patru molari – formați din lamele de dentină care erau înlocuiți de șase ori pe durata vieții unui individ. Comportamentul său a fost similar cu cel al actualilor elefanți, folosind colții – fildeșii la manipularea obiectelor, luptei și hrănirii. Dieta mamutului lânos a fost constituită în principal din ierburi și rogoz. M.primigenius putea ajunge, probabil, la o vârstă maximă de 60 de ani.

Mamutul lânos a coexistat cu oamenii timpurii, care s-au folosit de oasele și colții săi pentru ași face instrumente și construi locuințe, printre altele a fost și vânat pentru hrană. A dispărut din arealul continental la sfârșitul Pleistocenului, acum 10.000 de ani, cel mai probabil din cauza schimbărilor climatice și reducerii ulterioare a habitatului, vânatului, sau a unei combinații a celor două cauze. Populații izolate au supraviețuit pe insula Saint Paul (SUA) până acum 6.400 de ani și insula Vranghel (Rusia) până acum 4.000 de ani în urmă. După dispariția lor, oamenii au continuat să folosească fildeșul său ca materie primă, o tradiție care continuă și astăzi.

Foto: Craniu de rinocer lânos din colecția J.M.Ackner, descoperit în Gușterița.

Rinocerul lânos (Coeodonta antiquitatis) este o specie extinctă de rinoceri, originari din steple nordice ale Eurasiei, care au populat planeta în prima epocă a Cuaternarului (Pleistocen), supraviețuind ultimei perioade glaciare. La fel ca și în cazul mamutului, numeroase specimene de rinoceri lânoși sunt conservate în permafrost (strat de sol înghețat permanent), existând suficient păr, cornuri și copite, astfel încât reconstrucția acestei specii să fie posibilă.

Un exemplar adult măsura în medie 3,7 m, se credea însă că existau și animale care puteau ajunge până la 4,4 m lungime, iar înălțimea medie era de 3,3 m. Cele două conuri de pe frunte erau din keratină, cel anterior ajungând până la 1 m lungime; celălat poziționat între ochi, era mai mic. Blana animalului era deasă, lungă; membrele scurte și corpul îndesat. Cornurile dure de pe creștet erau folosite atât ca instrumente de săpat, în căutarea hranei, cât și ca arme defensive sau de atac în fața prădătorilor.

Rinocerul lânos era foarte bine adaptat la condițiile de mediu în care trăia. Membrele sale scurte și blana deasă îl ajutau să facă față temperaturilor scăzute specifice de stepă-tundră, predominante în părțile nordice ale Lumii vechi din timpul glaciației din Pleistocen. Odată cu retragerea ghețarilor, animalele au fost forțate să migreze, limitându-și treptat arealul. Conform recentelor cercetări, ultimii rinoceri lânoși au trait în vestul Siberiei la sfârșitul epocii de gheață.

Contemporan cu oamenii de Gro-Magnon, rinocerul lânos a fost, probabil, una dintre prăzile acestora, desi una dintre cele mai grele de ucis. Ca și în cazul mamuților, chiar și cadavrele unor exemplare moarte accidental trebuie să fi constituit o resursă valoroasă pentru oamenii preistorici.

Într-un top al speciilor care au cele mai mari șanse de a fi “resurscitate” prin clonare, rinocerul lânos ocupă primul loc. Asta pentru că există o specie înrudită cu el – e vorba despre rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis) – ale cărei femele ar putea sluji drept “recipiente” embrionilor clonați cu ajutorul AND-ului extras din fosile.

Foto: Moluște fosile din colecția J.M.Ackner, descoperite în Gușterița.

Expoziţia : De la mineral la remediu homeopat. Hahnemann în Sibiu – 240 de ani (1777 – 1779)

Locul de desfăşurare: Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu

Durata: 26.05 – 31.12.2017

Vernisaj: Vineri, 26 Mai, ora 10.

Curator: Ana-Maria Păpureanu

Colaborator: Conf. univ. dr. farmacist Ladislau Rosenberg, Societatea Română de Istoria Farmaciei (SRIF) secţia Sibiu.

Text oferit de curatorul expoziţiei:

În 2017 sărbătorim 200 de ani de la inaugurarea Muzeului Naţional Brukenthal şi 240 de ani de la vizita în Sibiu a lui Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755 – 1843), părintele Homeopatiei.

Între 1777 şi 1779, timp de doi ani, Hahnemann a fost protejatul şi bibliotecarul oficial al Baronului Samuel von Brukenthal. Pentru a comemora aceste două mari evenimente sunt expuse în incinta Muzeului de Istoria Farmaciei remedii homeopate de origine minerală din colecţia muzeului alături de sursele lor minerale aparţinând Colecţiei Petrografice şi Mineralogice a Baronului Samuel von Brukenthal.

Expoziţia este parte din simpozionul ştiinţific: Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul ştiinţelor naturii, organizat de Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu (22-26.05.2017), inclus în Muzeul Național Brukenthal: Bicentenar 2017 Agenda culturală.

Exhibition:

From mineral to homeopathic remedy. Hahnemann in Sibiu – 240 years (1777 – 1779)

Location: Museum of Pharmacy

Duration: 26.05 – 31.12.2017

Opening: Friday, 26th of May, 10 a.m.

Curator: Ana-Maria Păpureanu

Collaborator: Conf. PhD. pharmacist Ladislau Rosenberg,
History of Pharmacy Romanian (Society Societatea Română de Istoria Farmaciei  – SRIF), Sibiu section.

In 2017, we celebrate 200 years since the inauguration of the Brukenthal National Museum and 240 years since the father of Homeopathy Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755 – 1843) visited Sibiu.

Between 1777 and 1779, Hahnemann was the baron’s protégé and official librarian. To pay a tribute to these personalities and their life work we decided to exhibit, temporarily, in the Pharmacy Museum general exhibition, natural history specimens from the Baron Brukenthal Mineral Collection and homeopathic remedies of mineral origin from the Museum of Pharmacy Homeopathic Collection.

The exhibition is part of the scientific symposium: Samuel von Brukenthal – supporter of research in the field of natural sciences, organized by the Natural History Museum in Sibiu (22-26.05.2017), included in the Brukenthal National Museum: Bicentennial 2017 Cultural Agenda.

Simpozionul „Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul științelor naturii”, 25-26 mai 2017

Muzeul de Istorie Naturală organizează în perioada 25 – 26.05.2017, Simpozionul cu tema „Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul științelor naturii”.
Biblioteca personală în domeniul ştiinţelor naturii, colecţiile de minerale, atenția acordată botanicii și agriculturii sunt aspecte prin care Samuel von Brukenthal a contribuit la dezvoltarea ştiinţelor naturii în Transilvania şi nu numai.
Lucrările simpozionului se adresează acestor subiecte dar și aspectelor transversale pe care cercetarea științifică din domeniul istoriei naturale o poate prilejui cu această ocazie, programul desfășurându-se atât la sediul Muzeului de Istorie Naturală cât și la Muzeul Farmaciei și în Palatul Brukenthal.
Informații despre programul simpozionului: Program.Simpozion.Naturale

Expoziția online 2M2O : LUNA MAI

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA MAI

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS”

BIVOLUL AFRICAN

“Ceea ce mi-a fost refuzat în tinereţe din lipsa resurselor financiare şi a relaţiilor, voiam să recuperez acum rapid, la bătrâneţe, după o viaţă de economii, înainte ca nemiloasele parce să taie firul – Slavă Domnului! – destul de lung al vieţii mele. Susţinut de bunăvoinţa plină de înţelegere a Majestăţii Sale, regele României, care, pe lângă un concediu de trei luni, a completat şi mijloacele financiare pentru această lungă călătorie…”

La o vârstă înaintată, 72 şi 74 de ani, August von Spiess participă la două expediţii de vânătoare în Estul Africii şi astfel visul său de a explora şi colecta trofee de pe continentul negru devine realitate.

În prima expediţie din anul 1936 ajunge până la muntele Kilimandjaro şi în zona vulcanului Meru. A doua expediţie din anul 1938 a avut loc pe traseul Tanga – râul Wami, până la lacul Maniara. Precum un adevărat scriitor, Spiess descrie amănunţit locurile în care poposeşte, peisajele, vieţuitoarele, masaii, precum şi aspecte legate de partidele de vânătoare, în cartea sa Din Ardeal la Kilimandjaro. Vânători în Africa, apărută în 1942, ca semn de omagiu către Fundaţia Regală care a finanţat cele două călătorii.

“Bineînţeles, s-au găsit destui binevoitori care să spună că, la vârsta mea înaintată, acolo îmi voi afla sfârşitul. Călcat în picioare de elefanţi şi rinoceri, sfâşiat de lei, luat în coarne de bivoli…”

Impunătorul şi puternicul bivol african (Syncerrus caffer, Sparrman 1779) este unul din cele cinci mamifere mari din Africa ce erau odinioară renumite printre vânători.

Culoarea corpului variază de la maroniu spre negru. Talia e mare, la fel ca şi botul; coarnele sunt arcuite în jos şi curbate în sus. Poate cântări până la 900 kg.

Populează savanele cu ierburi abundente şi surse de apă, zone montane cu lunci, pajişti dar şi pădurile tropicale.

Lăstarii, frunzele şi ierburile alcătuiesc spectrul trofic al aceste specii. Apa este foarte importantă, motiv pentru care nu se îndepărtează la mai mult de 15 km de sursele de apă. În timpul zilei stă ascuns în frunzişuri iar seara iese pentru a paşte şi a bea apă.

Deşi poate trăi şi solitar, de regulă formează turme alcătuite din femele şi puii lor precum şi unul sau mai mulţi masculi. Animale sociabile, cooperează pentru a se apăra de prădători. Ca urmare a abundenţei resurselor trofice turmele se compun din 2000 de indivizi sau chiar mai mulţi.

La această specie apare fenomenul numit “mobbing”, ca urmare a celei mai vechi şi frecvent întâlnită formă de socializare, ceata anonimă. Aceasta se întâlneşte la multe grupe de nevertebrate (insecte, caracatiţe, etc.) dar şi la vertebrate inclusiv la om în perioade de panică, stres, pericol şi război. Termenul mobbing se referă la prada care e vulnerabilă la nivel de individ şi care devine foarte puternică în cadrul grupului, alungând sau chiar eliminând prădătorul. Dar acest fenomen apare şi la animalele domestice, etologul Konrad Lorenz, dă exemplu de un caz în care un câine de vânătoare, a fost perceput drept prădător de către un grup de porci domestici, la care s-a declanşat o astfel de reacţie, având ca urmare căţărarea stăpânului în copac având câinele sub braţ.

Chiar dacă este considerat cel mai agresiv bovid sălbatic din lume, bivolul african nu atacă fără motiv. Printre duşmani se numără oamenii, hienele şi leii. Aceştia din urmă în zadar încearcă să-i prindă deoarece bivolii nu fug, ci formează un cerc în jurul indivizilor mai tineri, opunând rezistenţă împotriva atacului. Adesea, leii sunt răniţi serios sau chiar ucişi de bivoli cu ajutorul coarnelor, dar pot fi şi călcaţi în picioare cu copitele.

Să vânezi bivoli africani!? E o adevărată provocare, din simplul motiv că vânătorul poate lua cu uşurinţă locul vânatului şi invers. Există multe poveşti care spun că bivolii răniţi încep să ia urmele vânătorilor, să-i pândească şi în cele din urmă să încerce să-i omoare.

Datorită păşunatului, bivolii africani au un rol benefic asupra habitatelor pe care le ocupă. După o anumită perioadă de timp, aceştia se reîntorc la aceleaşi păşuni, atunci când plantele sunt suficient de dezvoltate pentru a fi din nou consumate. În acest fel consumă responsabil resursele trofice din locul de trai dar oferă şi altor animale accesul la hrană. Antilopele gnu dungate şi zebrele însoţesc marile turme de bivoli, însă, în cazul în care hrana e puţină, aceste specii pot intra în concurenţă cu bivolii africani. Alte ungulate profită de protecţia turmelor împotriva prădătorilor.

O mare varietate de paraziţi (căpuşe, cestode, trematode, etc.) folosesc drept gazdă aceste animale. Le dau mari bătăi de cap fermierilor datorită transmiterii unor boli animalelor domestice, în special bovinelor.

Printr-o relaţie de mutualism cu 2 specii de păsări, Buphagus erythrorhynchus Stanley, 1814 şi Buphagus africanus Linnaeus, 1766, bivolii sunt “curăţaţi” de căpuşe şi alţi paraziţi. De asemenea, o altă pasăre care are de câştigat de pe urma bivolilor este stârcul de cireadă (Bubulcus ibis (Linnaeus, 1758)), care se hrăneşte cu insectele deranjate de aceştia în timpul păscutului.

Deşi prezintă o importanţă economică atât pentru industria cinegetică cât şi pentru ecoturism, bivolii africani încă sunt braconaţi pentru carnea lor care, prin consum reprezintă un alt risc de îmbolnăvire.

Nr. inv. – Vt 665

Data și locul capturării – Africa de S-E

Colectorul – August von Spiess (1864 – 1953)

Locul depozitării – Sala 5

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI

FELLIS TAURUS – FIERE DE BOU

Fierea de bou este un remediu folosit în România încă din 1774 (Pharmacopoea Austriaco-Provincialis), fiind cunoscut sub numele de TAURUS. Bos, Bos TaurusFel inspissatum.

Astăzi, îl cunoaștem sub numele de Colebil care conține printre alte substanțe și bilă de bovină pulbere.

Fierea/bila de bou pulbere, utilizată în farmacii, se obține prin uscarea bilei proaspete de bou comun (Bos taurus Linnaeus). Bila de bou este un lichid maro-verzui sau verde-închis, extrem de amar și puțin vâscos, cu un gust deosebit de neplăcut. Neutru sau ușor alcalin în reacție.

Constituenți principali: săruri ale acizilor biliari (glicocholați și taurocholați) și pigmenți biliari (bilirubină, biliverdin, bilifuscin etc.) și colesterină.

Remediul este folosit, încă din trecut, în tratamentul adjuvant în tulburări dispeptice atribuite deficitului de bilă și în cazuri de constipație cronică.

În Franța, în farmacii, din trigliceride se obţinea un săpun numit în limba franceză Cholate sau Choléat de soude. Era foarte apreciat datorită reacţiei sale alcaline şi având un pH apropiat de cel al pielii.

Borcan din porțelan, secolul al XIX – lea, a aparținut Farmaciei ”La Vulturul Negru” din Sibiu.

Dimensiuni: Înălțime -12cm; Diametrul General -6,7cm; Diametrul Bazal -7cm.

Borcan din lemn, secolil al XVIII – lea, a aparținut Farmaciei ”La Vulturul Negru” din Sibiu.

Dimensiuni: Înălțime – 18,7cm; Diametrul General – 7,8cm; Diametrul Bazal -9,5cm.

Expoziția online 2M2O : LUNA APRILIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA APRILIE

Luna aprilie în folclorul românesc este numită în unele zone ”Prier” de la verbul ”a prii” (lună ”prielnică” agriculturii datorită vremii în încălzire), în alte zone ”Florariu” deoarece în această lună înfloresc primii copaci.

Dar pentru anul 2017 vom folosi denumirea populară de ”Traista – n băț” având în vedere fenomenele meteorologice resimțite în această lună. Sătenii numeau luna aprilie ”Traista – n băț” pentru că vremea în această lună este înșelătoare, zilele frumoase și călduroase alternează cu cele geroase, dăunând plantelor și mai ales mugurilor copacilor.

De asemenea luna debutează cu ziua internațională a păcălelilor – 1 aprilie – sărbătorită în întreaga lume. Ziua păcălelilor își are originea în Anglia. Prima referire oficială a evenimentului datează din 1686, când John Aubrey (1626 – 1697, scriitor și filozof englez) a numit ziua de 1 aprilie „Fooles holy day”.

Chiar și în legenda populară a lunii Prier, culeasă de către marele etnograf S.Fl. Marian (1890), aprilie, personificat, le joacă farse celor care sunt nepoliticoși,  invidioși și avari:

Erau odată doi fraţi: unul bogat, iar altul sărac. Celui bogat îi mergea foarte bine (…) Cel sărac, însă, o ducea de pe o zi pe alta ca vai de dânsul. Într-un an, şi anume în revărsatul zilei de Paşti, s-a sculat cel sărac şi a ieşit afară ca să-şi caute câteva vreascuri spre a-şi atâţa focul. Odată întors acasă cu vreascurile, dă peste altă nevoie: n-avea cu ce să le aprindă (…). Pe când stătea el aşa dus pe gânduri, zăreşte deodată pe fereastră un foc mare arzând pe vârful dealului. Porneşte degrabă spre dânsul şi ajuns acolo, dă peste 12 oameni care se încălzeau la foc.

– Buna dimineaţa şi Hristos a Înviat, oameni buni!

– Mulţămim d-tale! – răspunseră aceștia. Da ce vânt te-a abătut pe la noi aşa de dimineaţă şi tocmai în ziua de Paşti?

– D-apoi am venit să-mi daţi un pic de foc.

– Ţi-om da, dragul meu, dar spune-ne mai întâi, care luna-i cea mai rea peste an?

– Apoi de, – răspunse săracul – unii oameni zic că luna lui Prier ar fi cea mai rea, dar mie toate mi-s totuna de bune!

Atunci îi zise omul:

– Ţine poala cămeşii să-ţi dau foc!

Săracul, auzind cuvintele acestea, începu a tremura de frică, temându-se că-i va arde şi cămeşa şi va rămâne gol ca napul. Dar nu se puse de pricină, ţinu cămeşa şi omul îi puse o lopată de jăratic în poală, zicându-i că, după ce va ajunge acasă, să-l împrăştie prin ograda şi prin grădină.

Ajuns acasă, săracul făcu așa, după cum i se spuse (…) Nu mult după aceasta, iată că una din fete strigă plină de bucurie:

– Tată, tată! Vai, ce de vite mai avem noi! …Ieșind omul afară, văzu și el minunăția: ograda era plina de boi, vaci, cai, oi și tot felul de animale.

Văzând toate astea și o copilă de-a frăține-său, merse în casă și zise:

– Tata, oare de unde are uncheşul meu atâtea vite, că e plină ograda și gradina?

Ieşind cel bogat afară îl întrebă pe frate-său de unde are atâtea vite. Săracul îi spune toată povestea și bogatul își ia degrabă o manta mare pe spate și se duce și el la focul de pe deal. Când ajunge acolo, fără a da „bună dimineața”, zice:

– Oameni buni, dați-mi o țâră de foc, că mi s-a stins!

– Ți-om da, dar mai întâi să ne spui care lună-i cea mai rea de peste an!

– Apoi de, toate lunile peste an îs bune, dar luna lui Prier, vai Doamne, că scârnavă-i, amu plouă, amu e pâclă, amu ninge, și mai toate oile pier. Nu degeaba a zis cine a zis că: „Prier priește / Da’ și jupește”.

Atunci se sculă Prier mânios, căci oamenii aceia erau cele 12 luni de peste an, și-i zise răstit:

– Ține poala de la manta!

Bogatul întinse poala și Prier îi puse două lopeți de foc într-însa.

– Mai pune una, zise bogatul.

Prier îi mai puse o lopată.

Bucuros, bogatul se întoarse cu focul acasă, îl turnă prin gradină, ogradă, grajd, șură, apoi se băgă în casă în bună nădejde că și el va căpăta, dacă nu mai multe, apoi măcar tot atâtea vite ca și frate-său. Iată însa că nu mult după aceasta, intrând copila sa în casă, îi spuse că șura, grajdul și toate celelalte acareturi de pe lângă casă, ard. Aşa a păţit bogatul cel lacom şi mândru!

În aprilie, vă propunem să analizăm, în cadrul expoziției online 2M2O, două obiecte muzeale care pot fi considerate înșelătoare ca vremea în aprilie, păcăleli cum sunt cele din 1 aprilie sau fantastice așa cum este Legenda lui Prier. Vă lăsăm pe dumneavoastră să decideți.

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS”

ȚAPUL DE CAPRĂ NEAGRĂ ALBINOS

Există o legendă ce provine din zona muntelui Triglav (regiunea Carinthia, Slovenia), care spune că omorârea unei capre negre de culoare albă, atrage după sine moartea în decurs de un an a celui care îi pune viaţa în pericol. Ţapul de capră neagră albinos, aşa numitul Zlatorog, adică cel care are coarnele de aur, se naşte o dată la o sută de ani. El paşte floarea de Triglav (Potentilla nitida) din care obține puteri supranaturale. Acesta nu ezită în a-l izbi și arunca pe vânător în cele mai adânci prăpăstii. Dar oare să fie adevărat? Chiar a existat această creatură?

Deşi cunoştea această legendă, inginerul silvic Emil Witting se pare că nu a reuşit să o înlăture din subconştientul său când, în toamna lui 1934, vede această minune în munţii Făgăraş. A rămas fără cuvinte şi după ce şi-a revenit a încercat să se apropie, dar ţapul alb era deja departe. În anul următor îl zăreşte din nou.

Timp de 6 ani, pe arşiţă şi viscol, pe lângă stâncării, îl urmăreşte fără astâmpăr, dar fără nici un rezultat. Îşi alina durerea de unul singur, gândindu-se că, dacă nu a omorât această făptură,  avea să mai trăiască. Ştiri mărunte, cum că un cioban a văzut la mari înălţimi un ţap alb ajung la urechile lui Witting. Un alt cioban din altă parte a munţilor, spunea acelaşi lucru şi Witting realizează că teritoriul în care a fost observat ţapul alb s-a mărit atât de mult, încât, căutarea acestuia ar fi devenit o povară.

”Într-o zi paznicul meu mi-a adus o ţigancă, care nu era nici bătrână nici tineră, nici frumoasă şi nici urâtă, – ultima mea nădejde, ca să găsesc sfârşitul căutării ţapului alb…Era în anul 1939, toamna târziu. Mie mi-a prorocit, că voi dobândi bani mulţi – paznicului i-a prorocit că va găsi o nevastă isteaţă. La întrebarea mea insistentă, mi-a prezis fără nici o ocolire, ca voi învinge, voi ucide ţapul alb.”

Prevestirile ţigăncii s-au adeverit, mai puţin capturarea ţapului alb.

În 23 septembrie a anului 1940, campează aproape de crestele munţilor Făgăraş. Părăsind cortul, liniştea îi este tulburată de rostogolirea grohotişurilor. Brusc, în faţa ochilor i se arată o albeaţă neobişnuită, una pe care o văzuse în urmă cu şase ani. Da, era ţapul alb! Îl recunoaşte imediat şi repede acesta dispare după un jgheab. După acel jgheab apare un ţap negru iar după el şi ţapul alb. Witting înaintează, se pune la pământ şi se târăşte ca un şarpe spre culmea după care au dispărut ţapii. De la o distanţă de 50 de paşi vânătorul trage şi loveşte piciorul albinosului, care dispare. Pornind  în căutarea lui, îl vede şi trage, nimerind celălalt picior. Ţapul cade la pământ iar drumul spre curmarea suferinţei e liber.

Dar Witting!? A murit!? Nu. Doar sufletul caprei negre-albe a trecut în lumea de dincolo; a rămas doar un schelet cu piele albă. Prezicerile ghicitorii au fost juste iar Witting a combătut această legendă.

Chiar dacă poartă numele de capră neagră, de fapt, acest animal nu are culoarea neagră. Vara culoarea părului e cenușie-gălbuie iar în perioada rece e brună închis spre negru doar la masculi. Văzută de la depărtare, pe fondul alb al zăpezii îți dă impresia că e neagră. Foarte rar pot fi întâlniți indivizi albinoși, o anomalie ce constă în absenţa parţială sau totală a pigmenţilor tegumentului, părului sau a ochilor.

BLANĂ DE CAPRĂ NEAGRĂ CU FENOMEN DE ALBINISM

Nr. inv. – W 186

Colectorul – Emil Witting

Locul depozitării – Sala 4 a expoziției generale a muzeului, unde o puteți admira începând de marți până duminică în intervalul orar 10 – 18.

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI

PRAFUL DE MUMIE CA REMEDIU

Mumia (Pulvis mumiae, Mumia vera aegyptiaca) a fost o pulbere obţinută prin măcinarea mumiilor umane. Mumiile tradiţionale egiptene erau sursa principală pentru remediul mumia.

De ce era folosit praful de mumie ca remediu? De la o confuzie.

În perioada Cruciadelor, europenii au ajuns în zona Orientului.

Din Marea Moartă se extrăgea bitum natural. Bitumul natural se găsește asociat cu diferite substanțe minerale și, în acest caz, se numește rocă asfaltică (asfalt natural sau nisip bituminos). Din această rocă asfaltică se obținea, prin mărunțire, un remediu local important pentru combaterea bolilor arteriale și mai ales era folosit sub formă de dezinfectant la vindecare rănilor și fracturilor. Praful era folosit și ca insecticid. Numele acestui remediu era mumyia.

Același cuvânt mumyia era folosit pentru o substanță bituminoasă similară ca aspect, o rășină ce conținea bitumen, folosită la îmbălsămarea cadavrelor. De aici a început confuzia. De asemenea, traducătorii europeni din perioada Medievală au tradus și interpretat greșit termenul, iar întreg cadavrul îmbălsămat și exudatul rășinos negru răzuit din acesta au primit numele de mumia. MUMIA a devenit un panaceu, greu de obținut și valoros.

Astfel a început o perioadă de comerț lucrativ între Egipt și Europa, iar furnizorii au înlocuit exudatul rășinos al mumiei rare cu mumii întregi, fie îmbălsămate proaspăt sau fie vechi, de culoare neagră asemănătoare bitumului, fiind cele mai costisitoare.

După ce Egiptul a interzis expedierea mumiei în secolul al XVI-lea, europeni fără scrupule au început să vândă mumia fraudulos pregătită prin îmbălsămarea și deshidratarea cadavrelor proaspete.

În timpul Renașterii, cercetătorii au demonstrat că traducerea mumiei bituminoase ca mumie a fost o greșeală, iar medicii au oprit prescrierea medicamentului ineficient.

Praful de mumie a fost folosit în secolele XVII – XVIII pentru o vopsea populară de ulei numită maro mumie. Artiștii,mulți dintre ei, nu știau compoziția pigmentului. Se spune că artistul Sir Edward Coley Burne-Jones (1833 – 1898) când a aflat compoziția pigmentului și-a îngropat ceremonios tuburile în grădina sa. O lucrare realizată de către Martin Drölling în 1815 intitulată L’intérieur d’une cuisine a fost pictată folosind maro mumie (http://www.louvre.fr/mediaimages/l-interieur-d-une-cuisine). Un alt artist care a folosit pigmentul a fost Eugene Delacroix (http://news.nationalgeographic.com/2016/09/mummy-art-painting-delacroix-pigment-ancient-Egypt/).

CUTIE DIN LEMN CONŢINÂND PRAF DE MUMIE

Secolul al XVIII-lea

Provenienţa: donaţia Dr. Viktor Weindel (1887 – 1966)

BORCAN FARMACEUTIC DIN LEMN (nr. inv. F2099)

Prima jumătate a secolului al XIX-lea

Provenienţa: donaţie Muzeul de Artă Bucureşti (29.06.1953)

Expoziția temporară: Gușterița prin ochii paleontologului

Expoziţia: Guşteriţa prin ochii paleontologului
Locul de desfăşurare: Muzeul de Istorie Naturală
Durata: 25.04 – 31.12.2017
Curatori: dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif
Aşa cum este cunoscut arealul în literatura de specialitate, Dealul Guşteriţa este important din punct de vedere ştiinţific sub mai multe aspecte. Importanţa geologicã – pentru reconstituirea evoluţiei zonei sudice a Bazinului Transilvaniei, pentru corelaţii stratigrafice la nivelul Ponţianului şi Pleistocenului, pentru studiul unor taxoni din grupe fosile diverse (plante, moluşte, vertebrate etc.). Aflorimentul „Dealul Guşteriţa” a devenit cunoscut datorită studiilor şi colectărilor făcute de preotul, paleontologul și istoricul Johann Michael Ackner (1782- 1862).
Ponţianul din Dealul Guşteriţa este renumit nu numai prin fosilele colectate, mai ales în rândul moluştelor, peştilor şi vertebratelor dar şi prin potenţialul economic al argilelor ponţiene din acest areal, exploatate pentru confecţionarea de cărămizi şi ţigle.
Colecţiile aflate la Muzeul de Istorie Naturalã din Sibiu dar şi colecţii recente sunt dovezi ale importanţei şi bogãţiei ariei iar studiile de specialitate, în care este amintitã aria fosiliferã, au extins aria cunoaşterii în rândul paleontologilor şi nu numai.
Expoziţia prezintă vizitatorilor, fosile colectate din Dealul Guşteriţa din colecţia paleontologică J.M.Ackner.

/EN/
Exhibition: Guşteriţa through the eyes of the paleontologist
Location: Museum of Natural History
Duration: 25.04 – 31.12.2017
Curators: Dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif
Guşteriţa Hill, as it is known in specialty literature, is scientifically important from several points of view. The geological importance – for the reconstitution of the evolution of the southern area of the Transylvanian Basin, for stratigraphic correlations at Pontian and Pleistocene levels, for the study on several taxa from various fossil groups (plants, mollusks, vertebrates, etc.). The outcrop „Guşteriţa Hill” became known due to the studies and collections made by the priest, paleontologist and historian Johann Michael Ackner (1782-1862).
The Pontiac of Guşteriţa Hill is renowned not only for the collected fossils, particularly among mollusks, fish and vertebrates, but also for the economic potential of the Pontic clays in this area, exploited for the manufacturing of bricks and tiles.
The collections at the Natural History Museum in Sibiu, as well as recent collections, are proofs of the importance and richness of the area while the specialty studies in which the fossil area it is mentioned, have expanded the field of knowledge among paleontologists and beyond.
The exhibition presents to the visitors, fossils collected from the Guşteriţa Hill from the J.M.Ackner paleontological collection.

Johann Michael Ackner (1782- 1862)