Expoziția online 2M2O : LUNA NOIEMBRIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

Anunțuri

Expoziția online 2M2O : LUNA OCTOMBRIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

Simpozionul „Api-History”

Începând din anul 2016, Muzeul Național Brukenthal prin Muzeul de Istoria Farmaciei este partener al Societății Române de Istoria Farmaciei (SRIF) secția Sibiu și Casa Gazelor Mediaș în desfășurarea proiectului cultural – educațional „Tradiții Farmaceutice Sibiene”. Lunar, în sala Multimedia a Muzeului de Istorie Naturală sau incinta Muzeului de Farmacie au fost susținute prelegeri tematice și diverse activități.
În luna octombrie, Sibiul găzduiește a X-a ediție a Congresului Național al Societății Române de Apiterapie. Cu această ocazie, în cadrul proiectului „Tradiții Farmaceutice Sibiene”, va fi organizat simpozion satelit „Api – History” la Muzeul de Istorie Naturală (Sala Multimedia) în data de 7.10.2017, orele 11:30 – 13:00, moderatori Conf. dr. Farm. Ladislau Rosenberg și muzeograf Ana-Maria Păpureanu
Detalii privind desfășurarea simpozionului la:
http://www.apiterapie.ro/…/simpozion-satelit-api-history-s…/

Simpozion Satelit Api-History (Sibiu 2017)

Simpozion  satelit “ApiHistory”                    Sâmbătă, 7 octombrie 2017, 11:00 – 13:00

organizat în cadrul proiectului „Tradiţii farmaceutice sibiene” prin colaborarea dintre

SRIF Sibiu şi Muzeul Naţional Brukenthal.

 

Sala multimedia (40 de locuri) a Muzeului de Istorie Naturală (Str. Cetăţii nr. 1, Sibiu),

din cadrul complexului Muzeului Naţional Brukenthal

ModeratoriConf. dr. Farm. Ladislau ROSENBERG, Muzeograf Ana-Maria PĂPUREANU


Lucrări orale

  1. Dr. Ing. Harnaj Viaceslavpromotor al Apiterapiei                       

Autori: dr. Farm. pr. Gabriela Vlăsceanu, Farm. Veronica-Lili Ivopol, Dr. Biolog Iuliana Crişan

  1. Apiterapia în colecţia Muzeului de Istoria Farmaciei din Sibiu

Autori: Muzeograf Ana-Maria Păpureanu (Muzeul National Brukenthal, SRIF Sibiu)

  1. O bibliografie a floralului melifer din Ţara fagilor            

Autori: dr. Farm. pr. Gabriela Vlăsceanu, Farm. pr. Maria-Gabriela Suliman, Istoric Antoaneta Marinescu Lucasciuc, Asistent pr. de Farmacie Marcela Turcu

  1. Tradiţional şi modern în Apiterapie                        

Autori: Conf. dr. Farm. Ladislau Rosenberg (ULBS, Facultatea de Medicina , SRIF Sibiu)


Masă rotundă

Tradiţional şi modern în Apiterapie”, la care vor participa membrii SRIF* Sibiu (cadre didactice, studenţi, farmacişti), membrii SRIF & ACFB** Bucureşti precum şi alţi participanţi la Congresul Naţional de Apiterapie, în limita locurilor disponibile (40)


Pentru mai multe informatii poate fi contactat dl. Conf. dr. Farm. Ladislau Rosenberg, prin mobil la: 0787811490 sau prin E-mail la: rosenlaszlo@yahoo.co.uk


*    S.R.I.F. = Societatea Română de Istoria Farmaciei

** A.C.F.B. = Asociaţia Cercul Farmaciştilor din Bucureşti


13:00-14:00 h.
Vizită la Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu (opțional)
Piața Mică nr. 26, Sibiu
Ghid: Muzeograf Ana-Maria PĂPUREANU

Sursa: Muzeul Național Brukenthal

Expoziția online 2M2O : LUNA SEPTEMBRIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

 

POVESTEA DIN SPATELE TROFEULUI

“Personal, n-am avut mai mult de patru întâlniri cu Lynx lynx, în care, din păcate, de două ori n-am putut face uz de arma mea.

Prima oară a fost în vara anului 1899, când am făcut o scurtă excursie în zona alpină unde, la o vânătoare de capre negre la dibuit pe terenul meu de vânătoare, am întâlnit întâmplător un cioban care mi-a povestit că, nu de mult, peste stâna lui năvălise un urs capital care de atunci îi tot tulbura turma. De aceea, m-am hotărât repede și, în loc să mă duc spre culcușul meu, am coborât la stâna cu pricina. Cum până seara târziu nimic nu tulburase liniștea turmei, m-am învelit într-un cojoc de oaie și m-am culcat cu gândul ca, la primul lătrat al câinilor, să fiu imediat gata să trag.

Spre ziuă, înainte de revărsatul zorilor, dincolo de pârâu s-a pornit o larmă infernală și, când m-am repezit cu arma în direcția aceea, am văzut cum câinii încălciți într-un ghem compact urmăreau peste grohotiș o umbră sură. Am alergat cum am putut pe lumina neclară ca să-i tai calea presupusului urs, dar, deși mă apropiasem cam la 40 de pași, n-am putut să văd nici un urs printre câinii care băteau pe loc. Încurajat de apropierea mea, un câine cu blana de culoare deschisă s-a repezit spre stâncă, pentru ca, atacat de un animal cenușiu, să sară înapoi spre mine schelălăind jalnic, în vreme ce fiara a dispărut printr-un salt uriaș în jnepenișul apropiat. Așadar, răpitorul anunțat de lătratul câinilor nu putea fi un urs, ci numai un râs, după cum mi-au confirmat chiar ciobanii, care au spus: Astăzi n-a fost pare-se, ursul cel mare, ci acela mic și roșcat, cu coada scurtă, râsul.

A doua întâlnire cu acest răpitor care se teme de lumină a fost în toamna lui 1902, în timpul boncănitului cerbilor. Tăcerea cerbilor în terenul meu de vânătoare și sfiala frapantă a celor câteva căprioara m-au făcut să trag concluzia ca în zonă s-ar afla atât ursul, cât și lupul. Că ar fi putut fi vorba și de prezența râsului , am aflat abia la ultima mea vânătoare la dibuit din sezonul respectiv.

Pe cer mai licărea ici și acolo câte o stea când, părăsindu-l pe omul meu, care ținea și câinele, m-am apropiat prudent de marginea parchetului. Încă nici nu ajunsesem acolo când, prin labirintul întunecat al trunchiurilor, am văzut la marginea pădurii și a luminișului silueta unui animal, a cărui statură zveltă mi-a atras imediat atenția.

Dar abia am zărit animalul, că acesta a și început să înainteze  încet și sigur de sine, dându-mi astfel prilejul de a-l recunoaște după coada scurtă și urechile ascuțite ca fiind un râs. Distanța dintre noi se tot reducea până când, în cele din urmă, ne-am aflat față în față la nici 20 de pași depărtare unul de altul. Dar, în cele din urmă, ochii pătrunzători de pisică m-au recunoscut și, făcând o întoarcere bruscă, râsul s-a refugiat în întunecimea pădurii din jur. Am tras la noroc, dar fără succes. Agila pisică dispăruse teafără, pentru totdeauna, în desișul protector.

Cu prilejul unui dibuit de capre negre pe muntele Negoiu, tânărul meu însoțitor la vânătoare a avut parte de o întâmplare absolut originală. În timp ce eu mă apropiam pe furiș de un țap negru, în care apoi am și tras, detunătura focului meu în stâncile din apropiere a pus pe fugă un râs, care a dat drept peste omul meu, pe care-l lăsasem cu bagajele mai în urmă, de unde să poată țină sub observație țapul. La fel de îngrozit ca și acesta, râsul s-a oprit brusc, pentru ca apoi să dispară printre stânci cât de repede a putut.

Era la sfârșitul lui august 1913 când, în compania unui tovarăș de vânătoare din Germania, care era în același timp și pictor de scene de vânătoare și animalier, și a fiicei mele mai mari, Silvietta, am urcat în munți pentru a tulbura cu copoii mei liniștea idilică a unui cerb în seu, pe care-l știam de mult. Cu toate încercările de a aștepta vânatul la trecătoare, apoi la pândă și dibuit, în arșița cumplită a zilei nu m-am ales cu nimic altceva în afară de înțepăturile țânțarilor și a altor insecte.

Nici pe 1 septembrie nu ne-a mers mai bine și chir și pânda împreună cu fetița mea a fost zadarnică. De aceea, am hotărât s-o luăm încetișor spre casă și să-i explic copilei mele principiile  dibuitului, în teorie și în practică. Îi explicam și îi arătam, mă opream deseori și o puneam pe ea să cerceteze terenul, până când, în cele din urmă, lumina bună de ochire a dispărut cu totul și n-am mai avut nici o posibilitate de a recunoaște un eventual vânat. Încă doar câțiva pași și ieșim din pădure – eu înainte, Silvia chiar în urma mea – pe un teren sterp.

Dintr-o dată am înlemnit. Pe marginea întunecată a muntelui, perfect vizibilă pe cerul mai luminos al înserării, se deslușea silueta unui trunchi de copac, ba nu, a unui animal, a unei pisici domestice șezând. Dar cum ajunsese aici? Aha, o pisică sălbatică! mi-a fulgerat prin minte. Ridic arma și privesc prin lunetă. Urechi ascuțite, îndreptate în sus, un cap de pisică întors în același clipă spre stânga. Las arma jos, armez fără zgomot pușca și o pun din nou în poziție de tragere, fixez reticulul lunetei pe marginea de jos a siluetei și trag. Orbit de lumina focului tras, nu pot să văd rezultatul. Pocnet surd al glonțului în țintă, dar locul unde se aflase silueta era acum gol. Cred că avem o pisică sălbatică, i-am spus micuței mele și am pornit cu pas grăbit la deal, spre locul unde dispăruse silueta. Dar chiar atunci animalul a început să alunece pe spate, cu labele bătând neputincios în aer, pe panta din fața mea. Un vânat mare, cu pântecele alb ca zăpada. Dumnezeule! Văd, oare, bine? Tată, un râs, un râs!, a răsunat în spatele meu glasul limpede de copil. Fără să scot o vorbă, voiam să scot cu mâna sau să țintuiesc locul cu piciorul animalului, care mai bătea aerul cu labele lui puternice, pentru a nu îl lăsa să ajungă în pădurea de molizi. Dar pisica deja se ridicase. Un trup zvelt pe picioare înalte, relativ puternice. Vreau totuși să-l prind, căci nu pot lăsa să-mi scape așa ceva, dar alunec pe solul înclinat și ud de rouă și o iau la vale. Mă ridic dintr-un salt și trag cu arma după el. Fiara se rostogolește și dispare în întunericul pădurii de molizi. Am rămas fără grai. Totul s-a petrecut prea pe neașteptate. De ani de zile nu mai văzusem un râs și deodată, într-o beznă aproape deplină, într-o poiană la vreo 15 pași în fața mea, era un râs care parcă ieșise din pământ. Fără să scot o vorbă, mi-am controlat carabina. Nici ea, nici luneta nu pățiseră nimic.

Deodată mă simt cuprins de două brațe de copil, Silvietta mă sărută cu foc și strigătul ei: Tată, l-am prins, l-am prins! Sparge liniștea serii. Da, da, a fost un râs, fetița mea! Un râs, am adăugat eu, ca o confirmare pentru mine însumi, căci mă așteptam la orice alt vânat în afară de această fantomă neliniștită din pădurile noastre transilvănene. Dar acum nu mai era timp de pierdut. Îmi chem oamenii și câinii cu cornul de vânătoare și, împins de curiozitatea de a afla ce se petrecea, mi se alătură și prietenul meu pictor, cu un reflector electric. Apuc lampa și pușca ușoară cu alice și o singură țeavă a fetiței mele, iau și cureaua mult încercatului meu Harro și le spun celorlalți să mă urmeze la lumina lanternei. Bravul meu copoi ținut în curea se lansează trăgând violent la vale. Suntem deci pe urma de sânge.

Soldatul meu preia acum câinele, Vigyaz și Wanda sunt lăsați din lesă și înaintăm prin pădurea deasă. Încă 50 de pași, apoi un lătrat furibund, un scheunat și un urlet de durere, și în lumina reflectorului vad cum Wanda, înșfăcată de râs, dispare în umbra întunecată a unui brad stufos. Strigătul meu puternic Hussa îndeamnă oamenii și câinii la acțiune. O urmărire scurtă și, luminată din plin de reflectorul electric, în fața mea stă în picioare, cu ochii arzând și arătându-și colții, periculoasa pisică, prizonieră celor trei câini. O imagine fulgerătoare dar de neuitat. Focul tras de mine răsună înfundat în pădurea de conifere. Fac un salt, apuc de grumaz animalul rănit mortal, pun un genunchi pe el și nimeni pe lume nu-mi mai poate smulge această pradă rară. Oasele trosnesc, fiara își mușcă propria labă. În acest moment pictorul și fetița mea sunt lângă mine. Ah, așa ceva,așa ceva, felicitări!, strigă în culmea uimirii bravul meu tovarăș de vânătoare, care până atunci n-avusese nici cea mai vagă idee despre ce se petrecea. Încă un zvâcnet convulsiv. O ultimă încordare a mușchilor de oțel și doar cu un efort uriaș reușesc să țin pisica la pământ. Strâng periculosul cu cureaua și acum al meu e. Era un râs adult mascul, care pe cântarul meu de buzunar cu arc cântărea 24 kg. Partea inferioară a trupului, de un alb orbitor, spinarea roșie ca la vulpe  și numeroasele puncte de un negru intens îi confereau animalului o înfățișare superbă, viu colorată.

În sfârșit, aici ar mai trebui admis că, alături de urs, râsul este cu siguranță cel mai interesant vânat, atât din Europa, cât și din întinsele noastre păduri din Carpați, în majoritatea cazurilor mai mult bănuit decât văzut.

Înzestrat cu un auz extraordinar și cu un văz neobișnuit de pătrunzător, acest sângeros animal de pradă nocturn știe să scape cu viclenie de toate urmăririle cu arma și să evite abil orice pericol. De aceea, oricine se poate considera norocos dacă, departe de tumultul orașului, în pădurea întunecată, capricioasa zeiță a vânătorii îi oferă priveliștea acestui răpitor viclean, dar și mai norocos dacă un singur foc îi pune la picioare frumoasa blană cu pete colorate a atât de rar întâlnitei feline.”

 

Expoziția online 2M2O : LUNA AUGUST

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA AUGUST – LUNA PĂDURII în onoarea lui August Roland von Spiess (6 august 1864 – 4 aprilie 1953)

Este luna lui Gustar. Departe de căldură și de agitația “junglei urbane”, dorim să mergem într-un loc liniștit, răcoros – în PĂDURE.

Pădurea este un spațiu de recreere şi procurare a hranei (fructe, ciuperci, vânat) dar și o sursă de materie primă pentru industria lemnului. În ciuda degradării actuale a mediului, pădurea este un sistem ecologic complex, care încă mai oferă servicii cu caracter social, economic și de mediu.

La începutul secolului al XX – lea pădurea era considerată „o asociație strânsă de plante lemnoase ale căror produse principale sunt lemnul și coaja”, iar contemporan, pădurea este “un element al landșaftului geografic, unitate funcțională a biosferei, compusă din comunitatea vegetației forestiere (în care domină arborii și arbuștii), a animalelor și microorganismelor care în dezvoltarea lor biologică sunt interdependente și acționează asupra habitatului lor”. De aici reiese faptul că principalul rol al pădurii nu doar cel de furnizare a resurselor lemnoase ci și de adăpost al biodiversității.

PĂDURILE VIRGINE ALE ROMÂNIEI – CEA MAI ÎNTINSĂ SUPRAFAȚĂ DE PĂDURI VIRGINE DIN EUROPA   (250. 000 ha.)

Când spunem că România este o țară frumoasă, ne referim la natura sa pură și sălbatică. Pădurile sale virgine (neafectate de intervenția omului) sunt printre ultimele rămase în Europa, dar, noi, posesorii lor, nu ne obosim să le recunoșteam valoarea și să le protejăm îndeajuns. Dacă unii se întreabă la ce e de folos să avem păduri virgine sau păduri (când de fapt avem nevoie de lemn, dezvoltare locală și în cele din urmă de beneficii pecuniare) atunci aceia fac parte din grupul unor minorități fără scrupule cărora nu le pasă de conceptul dezvoltării durabile.

Bihor, Maramureș, Caraș-Severin și Suceava sunt județele care se pot lăuda cu suprafețe însemnate de păduri virgine iar Joagăre-Dealul Dobrei, Conțu și Rindibou sunt doar câteva din pădurile virgine de pe teritoriul județului Sibiu.

 

PĂDURILE DE FAG ALE ROMÂNIEI – CEA MAI MARE SUPRAFAȚĂ DE PĂDURE CU ACEST ARBORE DIN AREALUL EURO – ASIATIC (aproximativ 2.000.000 ha., peste 30% din suprafața împădurită a țării)

Pădurile de fag din România adăpostesc peste 40 de specii de fauna și numeroase plante endemice țării noastre.

FUNCȚIILE PĂDURII 

Beneficiile directe (produsele pădurii), datorită regenerării lor în mod continuu, au o valoare foarte importantă pentru dezvoltarea societății. Dar furnizarea acestor resurse regenerabile depinde de recoltarea lor în mod echitabil și responsabil.

Cel mai important produs este lemnul, folosit la fabricarea mobilei, în construcții, în papetărie, la ambalarea produselor (cutii de carton), la fabricarea șervețelelor, etc. Alte bunuri pe care pădurile le oferă sunt produsele alimentare de natură vegetală și animală (ciuperci, fructe de pădure, melci, specii de vânat, etc.) precum și plantele medicinale.

Pădurea ne oferă și numeroase beneficii indirecte care nu pot fi sesizate imediat, ci în decursul unei perioade îndelungate de timp. În continuare dorim să enumerăm (poate) cele mai importante servicii furnizate de către ecosistemele forestiere.

Protejează solul împotriva eroziunii și degradării, contribuind la reducerea scurgerii de suprafață și prevenind eroziunea accelerată a solurilor, respectiv a reliefului. Protejează apele curgătoare precum și comunitățile ce trăiesc pe cursul acestora, prin stabilizarea debitelor și reducerea cantităților de aluviuni transportate. La nivelul coronamentului arborii rețin cu ajutorul frunzelor o parte din apa din precipitații, în acest sens scade volumul de apă care ajunge pe sol, care ar putea sa producă scurgeri pe versant. La nivelul solului, pădurea favorizează infiltrarea apelor din precipitații, reduce debitele râurilor și stabilizează malurile.

Sistemele radiculare ale arborilor stabilizează și versanții, în același timp protejând căile de acces, locuințele, împotriva alunecărilor de teren.

Moderează valorile ridicate ale temperaturii și umidității. Dacă există o pădure în vecinătatea locuinței noastre, atunci pădurea va diminua căldura excesivă din sezonul cald dar și din cel rece. Deci, reglează climatul.

Dacă perdele forestiere sunt așezate perpendicular pe direcția vântului, atunci ele vor fi un obstacol în calea acestuia, reducându-i viteza.

Protejează căile de transport și culturile agricole de înzăpeziri și viscole. În timpul iernii, perdelele forestiere contribuie la răspândirea uniformă a zăpezii, care nu e purtată de vânt ci e reținută pe câmp.

Purifică atmosfera, fixează carbonul și oferă oxigenul necesar viețuitoarelor; aerul pădurilor este curat iar noxele sunt în cantități mici.

Să nu uitam că pădurile promovează sănătatea prin intermediul resurselor sanogene pe care ni le pune la dispoziție: plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci comestibile, etc.

Valorificarea arborilor uscați se face prin intermediul tăierilor de igienă, acestea având rol și de prevenire a extinderii unor dăunători. În realitate, lemnul mort poate fi un habitat, adăpost sau o sursă de hrană, pentru licheni, ciuperci, insecte, păsări și mamifere, aceste tăieri putând crea dezechilibre în ecosistemele forestiere.

Deși lemnul mort prezintă interes pentru localnici (fiind folosit ca lemn de foc), acesta a început să fie un indiciu al gradului de naturalețe a pădurilor. Recunoașterea importanței arborilor uscați în cadrul strategiilor de conservare a biodiversității forestiere, poate duce la schimbarea pozitivă a unor declinuri din cadrul acestor ecosisteme.

Pădurile sunt și  legate de identitatea culturală şi religioasă a unei comunități. Avem ca exemple pădurile evocate în operele literare sau în legende, păduri în care au loc obiceiuri tradiționale sau cele care se află în apropierea monumentelor istorice, a mănăstirilor, etc.

           “Îmi voi aduce aminte adesea de drumul spre mănăstirea Tudorei din ținutul Botoșani, cu văile largi, pline de cununile roșcate ale fagilor. Parcă erau niște nori împurpurați de asfințit și lăsați spre pămînt. Înainte de a cădea, frunzele iau nuanțele variate ale arămiului, când bătînd în roșu când în gălbui. Niciodată însă n-am pătruns frumusețea pădurilor de fag decît în drumul dintre Lotru și Rîul Sadului de lîngă Rășinari. Rămas singur, fără călăuză, trăgînd de frîu o mîrțoagă de cal care șchiopăta, a trebuit să scobor ceasuri întregi drumul șerpuit ce duce spre valea îngustă”, scria naturalistul Ion Simionescu în una din cărțile sale.

Dacă în Maramureș e bine să se mănânce primele frunze apărute de fag și neapărat cu mâna dreaptă pentru a fi peste vară mereu tânăr, atunci în Țara Făgărașului (Țara Oltului), de Armindeni sau Ziua Pelinului (1 mai), se pun ramuri verzi de fag la poarta gospodăriei, ca să nu intre strigoaicele la vite și să le ia laptele. Deci, din punct de vedere cultural, pădurea menține vie identitatea unei comunități sau a unei zone.

 

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” comemorează în 6 august 2017, 153 de ani de la nașterea lui August Roman Roland von Spiess.

 Spiess avea de la o vârstă fragedă veleități spre cunoașterea naturii:

Nu prea mă împăcam cu cartea și învățam în silă, căci mă interesa mai degrabă lumea păsărilor și a insectelor, reptilele și peștii, decât latina sau matematica. La vârsta de 8 și 10 ani mă imboldea un dor nespus de libertate și mă simțeam foarte atras de natură și viețuitoarele ei”.

 Toată viața, Spiess a fost un iubitor și ocrotitor al pădurilor țării noastre:

„Nu-mi pot imagina aceste păduri minunate, aceste stânci şi aceşti munţi fără neastâmpărul lupului, fără râsul cu blana pătată, fără mistreţul scurmător, mândrul cerb şi ursul voinic. Ei sunt viaţa şi poezia pădurilor străvechi, nestematele acestor păduri minunate ale Carpaţilor. Fie ca o soartă binevoitoare să ocrotească multe generații de-a rândul aceste creste înalte deasupra cărora doar zăganul cu pieptul auriu să descrie cercuri largi în marea azurie a eterului și cutezătoarea acvilă să mai poată scruta întinderile necuprinse în căutarea prăzii.

Dumnezeu să-i aibă în pază!”

Poate fi greu de crezut că, vânătorii, colecționari de trofee, vânează nu numai din pasiune dar și în vederea studierii speciilor de interes cinegetic și respectiv a naturii. Pe ei îi interesează aspecte legate de etologie și ecologie, iar acțiunea în sine de a vâna nu mai prezintă interes în comparație cu acumularea cunoștințelor în domeniile mai sus amintite.

August von Spiess a fost un “personaj emblematic în lumea vânătorilor din Transilvania de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX – lea, care a întruchipat perfect bravura, devotamentul și pasiunea extremă pentru tot ce înseamnă vânătoare sălbatică, îndeletnicire ce în acele vremuri nu cunoștea bariere sau opreliști.”

Funcția de Director al Vânătorilor Regale i-a oferit și prilejul de a studia natura, o mare parte din studii fiind îndreptate spre fauna ornitologică, deoarece printre terenurile de vânătoare administrate de el se afla și o suprafață considerabilă din Delta Dunării. Cercetările sale s-au îndreptat și către alte specii: acvile, lupi, capre negre, mistreți, ursi, etc.

Număr de inventar 3205 – Portret August R. von Spiess, ulei pe carton, autor Helmut Konnerth, 1922.  

Spiess la vânătoare de cocoș de munte în Munții Cindrel – 1932.

Avertizări ale lui Spiess

           “Nu avem oare o dureroasă pildă în pustiirea celor circa două milioane de hectare pădure, căzută pradă lăcomiei omenești și exageratului spirit de comerciant prin care codrii mândri de odinioară s-au transformat în terene pustii. Huma ușoară a pădurei de odinioară e spălată, șoselele, arăturile, fânețele sunt umplute cu pietriș, cresc din pământ pereți de piatră stearpă, verdele codrului se transformă în carst pustiu și trist!

            Trezți-vă, voi, patrioți și cetățeni legați de această minunată Țară! Opriți-vă în devastarea minunaților voștri codrii și a celei mai frumoase podoabe a lor: vietățile! Gândiți la viitorul copiilor voștri și a generațiilor îndepărtate! Cupiditatea omenească și neînțelegerea nu rămâne multă vreme nepedepsită. Splendida înfățișare a țării și bogățiile ei se duc, se nimicesc sub ochii noștrii”!    

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI DIN SIBIU vă prezintă remedii din ”pădure”:

Borcan farmaceutic din lemn, vopsit în negru, datat secolul al XVIII – lea. Prezintă inscripționat simbol alchimic pentru pulbere sau pulvis și denumirea remediului Viscus Quer. Este praful sau pulberea de vâsc comun (Viscum album subsp. album) care a parazitat un stejar (Quercus robur L.), utilizat în tratamentul epilepsiei şi a convulsiilor severe. A aparținut farmaciei ”La Coroana” din Sibiu.

UNG: JUNIPERI. unguent pe bază de Ienupăr (Juniperus communis L.), un conifer ale cărei proprietăţi terapeutice erau utilizate în tratarea multor afecţiuni şi boli. Unguentul era indicat în toate tipurile de reumatism, spondiloză, lumbago, spasm, picioare reci umflate, urticarie. Borcanul farmaceutic din porțelan (nr. inv. F 2848) a aparținut Farmaciei ”La Vulturul Negru” din Sibiu și este datat secolul al XIX-lea.

Borcanul farmacutic din lemn, vopsit în galben, datat secolul al XVIII – lea, a aparținut unei farmacii din Baia Mare. Pe etichetă este inscripționat BULB SCYLLAE. În interiorul borcanului se află o pungă din hârtie cu un bulb de viorea.

Vioreaua (Scilla bifolia L.)  crește în special în pădurile umbrite de foioase. Este o plantă toxică şi iritantă, conţinând scilitoxină, scilaina (glicozid), mucilagii şi saponine iritante. Doar trei grame administrate intern produc vomă, diaree, aritmii şi chiar stop cardiac. Remediile având la bază extracte din viorea puteau fi realizate numai după neutralizarea scilitoxinei şi a saponinelor iritante. Remediile obținute din bulbul plantei erau folosite în boli cardiace, pulmonare și renale.

CONCLUZII

Pădurile sunt un patrimoniu a cărui valoare nu se poate estima. Una din resursele cele mai valoroase ale omenirii dar și cele mai intens exploatate. Aceste ecosisteme adăpostesc aproximativ două treimi din speciile de uscat la nivel mondial, specii care sunt amenințate odată cu despăduririle masive. Pe teritoriul României încă mai sunt păduri sălbatice care reprezintă habitatul unei bogate biodiversități.

Însă, această biodiversitate este periclitată de către activitățile antropice: tăieri ilegale, braconaj, legislație precară și aplicată eronat, consecințe a unei administrări bazată mai mult pe exploatarea economică și mai (sau foarte) puțin pe cea durabilă. A privi pădurea doar ca pe un furnizor de lemn neținând cont de beneficiile indirecte pe care ni le oferă va conduce la un impact negativ asupra întregii omeniri.

“Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafețelor sistemelor forestiere și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei.”

Și în cele din urmă ce putem face?! O simplă apartenență la un ONG care protejează mediul și semnarea, respectiv, distribuirea pe rețelele sociale a unor petiții privind protecția pădurilor nu e suficientă.  Implicarea personală în ceea ce privește campaniile de plantare a acestor organizații este una din soluții. Iar dacă potecile din păduri sau munţi pe care le străbați, vor rămâne curate în urma ta, atunci acest fapt constituie un alt pas către o gestionare raţională a acestei resurse naturale extrem de valoroase.

VĂ AȘTEPTĂM SĂ VIZITAȚI MUZEELE ȘI SĂ ADMIRAȚI OBIECTELE PREZENTATE!

Expoziția temporară: Grădina secretă: tapetul oriental din Palatul Brukenthal

Expoziția: Grădina secretă: tapetul oriental din Palatul Brukenthal
Locul de desfășurare: Muzeul de Istorie Naturală, Sala Multimedia
Durata: 16.08 – 31.12.2017
Curatori: phD student Liviu Răzvan Pripon (UBB Cluj, Facultatea de Istorie și Filozofie), Gabriela Cuzepan-Bebeșelea (MNBrukenthal, Muzeul de Istorie Naturală)
Palatul Brukenthal păstrează la primul etaj în cele cinci saloane de recepție de pe latura sa estică, interiorul decorat cu tapet. Dintre acestea cel mai cunoscut salon, respectiv salonul central sau salonul de muzică păstrează tapet imprimat pe pânză de in de origine orientală (denumit și chintz sau hinds), două saloane sunt decorate cu tapet de mătase vișine, iar două salonașe mai mici sau cabinete sunt decorate cu tapet din hârtie chinezească cu influențe orientale. Decorul interioarelor datează din secolul al XVIII-lea, perioada în care a avut loc construcția și amenajarea palatului, și relevă preocuparea baronului Samuel von Brukenthal pentru gustul/stilul chinoseriei. Acest stil s-a dezvoltat în întreaga Europă în perioada când palatul a fost construit (1777-1788). Stilul presupunea reprezentări prin imitații într-o manieră stilizată a naturii și subiectelor dintr-un peisaj chinezesc/asiatic, cu rolul de a crea și de a da o notă exotică într-un interior european.
Expoziția și-a propus identificarea și corelarea reprezentărilor de specii care apar pe tapetul de hârtie chinezească din cele două salonașe, precum și prezentarea acestora într-o dimensiune mărită spre a descoperi cu ușurință speciile ce formează peisajul exotic reprezentat pe tapet. Această expoziție relevă detalii ale tapetului cu trimitere la diferitele specii reprezentate precum păsări exotice. Sunt etalate și pene ale unor specii de păsări ca cele ale păunului verde, raței mandarin, ce vin să completeze și accentuează frumusețea reprezentărilor.
Expoziția face parte din Agenda Culturală Bicentenar Brukenthal 2017 a Muzeului Național Brukenthal.

Expoziția online 2M2O : LUNA IULIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

 

LUNA IULIE – 1 iulie 1921 August von Spiess (1864 – 1953) devine Directorul Vânătorii Regale numit de către regele Ferdinand I al României  

În calitate de Director al Vânătorilor Regale, A. von Spiess a amenajat 21 de terenuri de vânătoare regală cu specific de munte, deal și câmpie populate cu specii de vânat caracteristice acestor habitate, cel mai mare era cel din Delta Dunării care se întindea pe 250.000 de hectare. De asemenea, el s-a dedicat și activităților de ocrotire a naturii:

  • a inițiat norme legale în vederea protejării vânatului împotriva braconajului;
  • a contribuit la creșterea numărului de parcuri naționale;
  • a fost un înverșunat oponent al celor care vânau/ucideau animalele sălbatice prin otrăvire (cianură);
  • a introdus personal de pază în zonele avizate pentru a combate braconajul;
  • a contribuit activ la cunoașterea faunei cinegetice conform dictonului care l-a ghidat toată viața ”Nu poți ocroti ceea ce nu cunoști”;
  • a susținut protecția habitatelor naturale ale țării, mai ales a pădurilor ”dacă se apără pădurea, vegetația de securea defrișărilor vânatul va avea ce mânca și unde se adăposti”;
  • a conlucrat la răspândirea tipului de vânat rațional, util: ”Cine urmărește prin vânătoare un păcătos de căștig fără milă, fără cunoștiință și fără discernământ toate vietățile cu blănuri sau gheare agere, acela nu e vânător, ci un păcătos bun a fi pus la stâlp de lumea onestă a vânătorilor”.

Spiess a ocupat funcția de Director al Vânătorii Regale timp de 18 ani, până în 1939 (la vârsta de 75 de ani).

Înainte de a renunța la această funcție, a participat în 1936 (Kilimandjaro, ținutul vulcanului Meru, zona Africii Ecuatoriale) și în 1938 (traseul Tanga – râul Wami până la lacul Maniara) la safarii în Africa, finanțat fiind de Fundația Regală.

“Doream cu patimă să ajung pe continentul negru, dar nu mă interesa să mă aleg cu o pradă bogată în stepele Africii interioare, în care vânatul mișuna cu miile. Doream mai degrabă ca, înainte de a părăsi această lume, să văd cum sunt acele locuri, să cunosc și să înțeleg variata viață a oamenilor și animalelor în deplina ei originalitate, pentru a face o comparație cu situația de pe continentul nostru, pe care o cunoșteam așa de bine.”

            Cele două călătorii au fost relatate de către Spiess în lucrarea ”Din Ardeal la Kilimandjaro, vânători în Africa” apărută în 1942.

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” DIN SIBIU vă prezintă porcul cu negi sau facocerul (Phacochoerus africanus, Gmelin 1788, numărul de inventar Vt 716) capturat de către Spiess în 20 februarie 1938, la vârsta de 74 de ani.

Povestea din spatele trofeului: Primul meu rinocer şi un facocer (Maji Moto, Kenya, 20.2.1938)

            Timpul parcă zbura iar dorinţa mea de a împuşca un rinocer nu s-a îndeplinit. Ce era de făcut? Exista doar o singură modalitate, şi anume aceea de a merge la Maji Moto . Acolo am pus să se construiască un pod provizoriu peste fluviul Ţânţarilor. Această speranţă a fost sfărâmată de o altă expediţie care trecuse râul, deci am ratat orice şansă de a vâna acolo un rinocer. Mi-am amintit că, ieri, mi s-a povestit despre modalităţile de atac a rinocerilor, fapt care m-a făcut să ajung la concluzia că, era musai să plecăm în zori la Maji Moto.

            A doua zi, de cum s-a crăpat de ziuă, am părăsit tabăra. Nici bine nu am plecat de la tabără, căci mi-am adus aminte că am uitat să-mi închid cufărul. Ne-am întors pentru a-mi încuia cufărul. Un semn rău, desigur, pentru un vânător superstiţios, însă nu fac parte din această categorie şi deci, priveam viitorul plin de încredere.

             Părăsind drumul, întâlnim o vegetație foarte deasă iar automobilul condus de baronul von Trützschler aproape că dispărea în iarba înaltă. Locurile primejdioase erau acolo unde papura acoperea solul mlăștinos însă, deși baronul conducea cu prudență, ne-am înămolit de mai multe ori. În tip ce hamalii și baronul încercau să despotmolească mașina, eu am profitat de această ocazie și m-am îndreptat spre Lacul Maniara spre a studia păsările de acolo.

            Am remarcat două specii de pelicani ce aveau vârstă diferită: pelicanii roșii-trandafirii ce aveau un penaj cafeniu până la un roșu trandafiriu iar apoi pelicanul cu capul creț. Aceștia formau grupuri pentru a porni spre pădurile de stuf din Dunărea și din delta acesteia. Cârdurile dese de flamingo scurmau în apa de la mal. Berze, tot felul de bâtlani, ibisul sacru din Egipt cu penajul alb și negru, nagâți, gâște sălbatice de Nil, mândri cocori aduceau un nou suflu de viață în peisajul uimitor de variat.

            M-a impresionat o pereche de codalbi cu capul alb care se avântaseră în vârful unui salcâm înalt. Gândul că în desiș ar fi un rinocer în căutare de umbră care s-ar fi speriat de zgomotul produs de împușcătură, m-a făcut să renunț la faptul de a împușca unul din cei doi vulturi.

            Când mașina a fost scoasă din mocirlă ne-am îndreptat spre sud între lac și pădurea tropicală. După un colț de pădure am cotit și ca din pușcă o mașină venea către noi. Am oprit și ne-am salutat. Erau vânătorii care trecuseră cu o zi înainte peste podul construit de noi spre Maji Moto. Unul din aceștia era un australian care avea aceleași îndeletniciri ca și mine, venit de departe spre a cerceta și vâna. Aici, în raiul păsărilor de pe Lacul Maniara, un australian și un român s-au întâlnit. Am mai aflat câte ceva interesant despre vânatul din regiunea aceea, totodată stabilind și granițele ce nu trebuiau încălcate de nici unul din noi. Ne luăm rămas bun și pornim prin mâlul malului unde observasem niște zebre hipopotami și rinoceri.

            După ora prânzului căldura devenise de nesuportat, fapt care ne-a determinat să ne așezăm la umbra unor copaci de lângă lac și să mâncam din provizii. Obraznice, muștele tsetse, intrau pe sub pantaloni și chiar în mâneci, chinuindu-ne mai tot timpul. Așteptând camionul nostru, ca să ne așezăm corturile în locul ales, nu auzeam nici un zgomot, așa că ne-am întins pe scaunele pe care le-am scos din mașină și într-un final am adormit.

            O voce care spunea: ,,Sus, un rinocer!” mă trezește din poziția de somn ca a unui crocodil. Mă ridic clătinându-mă, până ce, în cele din urmă îmi găsesc echilibrul și pușca. În timp ce noi dormeam, Paulo, africanul creștin și călăuza noastră se strecurase sub o acacie și cercetase regiunea cu speranța de a zări vre-un animal care să se adape de la lac. Curând apăruse un rinocer din desiș; rămas la pândă, Paulo îl trimisese pe Cabadi după noi, în timp ce încerca să ia urma rinocerului. Dar, în iarba înaltă și printre tufele răzlețe, rinocerul nu se dădea găsit. Cu mare grijă și ținând seama de vânt ne îndreptam spre locul unde Paulo bănuia că se află rinocerul. Paulo îmi arată către dreapta sa un copac în umbra căruia niște păsări se roteau în jurul unei vietăți care nu îmi era cunoscută. Erau niște garuda ce căutau insecte pe capul acestui animal. Am tot înaintat în direcția rinocerului, însă, la un moment dat, am început să am emoții, căci pachidermul cu două coarne stătea la umbră ascuns de un trunchi gros. Între mine și rinocer erau 15 pași (sau poate mai puțin) iar când am ajuns la 6 pași, i-am deslușit gâtul și capul. Țintesc în spatele urechii vertebra cervicală. Glontele meu e urmat de un altul către membrul inferior spre abdomen, după care masivul animal se prăbușește ca lovit de trăsnet.

            Nici prin gând nu-mi trecea că totul se v-a întâmpla așa de repede. Când, după cele două lovituri, mi-am făcut curaj spre a mă apropia de uriașul prăbușit, am realizat cât de periculos era acest animal și mai ales ce forță de atac ascundea. Întotdeauna mi-am dorit să fiu atacat de elefanți sau rinoceri, însă acum, în stepa Umba, văzând că se îndrepta amenințător spre noi femela de elefant cu ale ei urechi mari, înaltă cât o casă și acum când zăcea la picioarele mele această namilă, abia acum conștientizez că omul e neputincios în fața unui asemenea animal din timpuri străvechi.

            Imediat după împușcături, ne-am adunat cu toții în jurul colosului mort. După părerea lui Basil Reel, era un mascul de vreo 18-20 de ani. Ca și greutate să fi avut 4 tone; numai capul avea între 120 și 150 kg, căci, fiind tăiat, abia a putut fi dus de trei bărbați până la automobil.

            Manipularea animalului nostru a durat până pe la ora patru. Camionul nu sosise, fapt ce ne-a făcut să credem că rămăsese blocat undeva pe drum. Pentru a nu fi nevoiți să ne petrecem noaptea fără cort în pădurea tropicală am pornit în ajutorul camionului nostru.

            În sfârșit am reușit să ieșim din tufișuri și din pădurea de iarbă și am ajuns pe malul lacului; deodată i-am auzit pe însoțitorii noștri strigând: ,,Kiboko, Kiboko!” , adică ,,hipopotam”, și într-adevăr, am văzut două corpuri maronii ce pășteau pe mal. Paulo, Reel și eu ne-am dus acolo, însă pe măsură ce ne apropiam, recunoașterea acestor animale devenea tot mai ambiguă; în cele din urmă acești hipopotami erau de fapt facoceri (porci cu negi). De unul singur am înaintat și tras un foc de la 150 de metri distanță, însă, din cauza căldurii mult prea puternice, glontele s-a dus în sus. Speriați de zgomot, ambii facoceri au pornit în goană spre mine, pentru ca, după o clipă, aceștia au început a adulmeca cu mișcări nesigure la 100 de metri în fața mea. Al doilea glonț a nimerit bine, căci individul mai puternic a rămas în bătaia focului iar celălalt a fugit spre pădure. Ajuns la animalul răpus, am remarcat colții săi puternici care reprezentau un  trofeu grandios. 

            Cum nu mai era timp de așteptat, trebuia să vedem ce era de făcut cu al nostru camion. Întorcându-ne la locul mlăștinos pe unde trecusem cu greu, constatăm că, camioneta noastră era adânc împotmolită și au trecut câteva ore până ce am reușit să o scoatem din mlaștină. Am ieșit din pădure înainte ca să se întunece și în cele din urmă am ajuns pe un drum destul de bun la vechiul loc de campare. Am ridicat corturile iar după o cină modestă, se făcuse 11:30 noaptea, moment în care s-a hotărât să facem un repaus până a doua zi la prânz, deoarece oamenii noștri erau osteniți. Doar urletele hienelor se mai auzeau în liniștea nopții, iar noi dormeam adânc, fiind osteniți.

 

Despre facocer (Phacochoerus africanus, Gmelin 1788)

            Specie endemică continentului Africa, populează zonele umede, savanele, tufărișurile dar și pădurile.

            Denumirea de porc cu negi provine de la cele două perechi de negi de pe bot, care de fapt sunt doar niște excrescențe ale pielii. Negii masculilor pot avea chiar și 15 cm, aceștia având rol de protecție în timpul luptelor cu alți masculi din perioada împerecherii. Picioarele relativ lungi susțin corpul ce se aseamănă cu un butoi, care e acoperit de un păr maro-negricios. Alături de negi, botul are și două perechi de colți cu care sapă pentru a dezgropa rădăcinile plantelor şi din care scrâşnesc în timpul împerecherii.

            Deși pare un animal feroce, el e un ierbivor. Paște diverse ierburi dar consumă și scoarțele copacilor tineri. De asemenea, îngenuchează și ciugulește cu buzele vârfurile ierbii nou crescute.

            Organizarea socială se constituie din grupuri de masculi adulți solitari, masculi juvenili dar și grupuri de câte 4 până la 16 femele împreună cu progeniturile lor. Atât masculii cât și femelele au mai mulți parteneri, urinarea frecventă a femelelor fiind un semn al disponibilităţii  pentru împerechere.

            Nu este o specie teritorială, mai multe grupuri putând coabita în aceeași zonă, împărțind hrana și adăposturile. Totuși, abundența scăzută a resurselor trofice poate determina apariția unei competiții. Dacă hrana este esenţială supravieţuirii, despre apă nu se poate spune acelaşi lucru, astfel că, pot trece peste perioadele de secetă fără a fi nevoiţi să consume apă.

            Grohăie și guiță, comunicând cu ceilalți indivizi, aceleași semnale fiind folosite și în caz de pericol. Sesizarea prădătorilor are ca rezultat de cele mai multe ori fuga, care poate atinge și 48 km/h. Uneori decide să atace potențialii prădători, lovindu-i și mușcându-i folosind colții și dinții ascuțiți. Ca și ceilalți porci nu au glande sudoripare, motiv pentru care se bălăcesc în apă sau chiar în noroi pentru a se răcori şi pentru a scăpa de insecte.

            Scormonitul pământului în căutarea hranei poate avea un rol benefic în ceea ce priveşte aerarea solului, astfel contribuind la dezvoltarea plantelor. O importantă resursă trofică pentru păsări o constituie insectele parazite de pe corpul acestor animale. Carnea care e apreciată pentru consumul local, poate face şi obiectul diverselor schimburi din pieţele urbane.

            Dar acest porc cu negi produce şi pagube, în special culturilor de orez şi arahide. E susceptibil în ceea ce priveşte transmiterea unor boli porcilor domestici, precum cea a pestei porcine, totodată fiind şi gazda muştei ţeţe, responsabilă pentru transmiterea bolii somnului la om.

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI DIN SIBIU vă prezintă remediul AXUNGIA sau ADEPS SUILLUS:

Axungia este grasime animală, obţinută în general din jurul rinichilor gâştelor sau a porcilor, utilizată în medicina empirică. Diferă de grăsimea obişnuită, aceasta este dură şi uscată. În antichitate romanii împărţeau grăsimea în pinguedo sau axungia şi adeps sau servum.

Pharmacopoea Austriaco-Provincialis din 1774 (nr. inv. BBS 963) enumeră la remedii de origine animală axungia obținută de la specia Sus scrofa Linnaeus, 1758, fiind vorba atât de porcul domestic cât și de porcul mistreț. Prima Farmacopee Română din 1862 (nr. inv. B.M.B.S. II18169) menționează axungia sau untura de porcu.

Remediul este prezentat și ulterior în lucrările de specialitate precum Aide-Mémoire de pharmacie, vade-mecum du pharmacien a l’officine et au laboratoire, ediția a V-a din 1891, scris de Eusèbe Ferrand, membrul Societăţii Farmaciştilor din Paris, redactorul revistei „L’Union pharmaceutique” (nr. inv. B.B.S. 620, pagina 364) care prezintă în detaliu graisse de porc – axonge.

Atât Codex Medicamentarius Pharmacopée Française, Paris din 1866 (nr. inv. II18480) cât și lucrarea de căpătâi în domeniu a lui Fischer. B. și Hartwich C. (1900) Hagers Handbuch der Pharmaceutischen Praxis für Apotheker, Ärzte, Drogisten und Medicinalbeamte, Erster Band, A – G, tipărită la Berlin (nr. inv. F3831) listează Adeps suillus (grăsimea de porc, fotografia alăturată Colecția Muzeului de Istoria Farmaciei din Sibiu, numărul de inventar 933, recipient din ceramică, secolul al XIX – lea). Ingredientul Adeps suillus este folosit și astăzi în prepararea cremelor, cosmeticelor și produselor de igienă precum șaponul și săpunul. Tradiționala cremă de gălbenele cu untură de porc este și azi pregătită de doamnele din România.