Expoziția online 2M2O : LUNA AUGUST

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA AUGUST – LUNA PĂDURII în onoarea lui August Roland von Spiess (6 august 1864 – 4 aprilie 1953)

Este luna lui Gustar. Departe de căldură și de agitația “junglei urbane”, dorim să mergem într-un loc liniștit, răcoros – în PĂDURE.

Pădurea este un spațiu de recreere şi procurare a hranei (fructe, ciuperci, vânat) dar și o sursă de materie primă pentru industria lemnului. În ciuda degradării actuale a mediului, pădurea este un sistem ecologic complex, care încă mai oferă servicii cu caracter social, economic și de mediu.

La începutul secolului al XX – lea pădurea era considerată „o asociație strânsă de plante lemnoase ale căror produse principale sunt lemnul și coaja”, iar contemporan, pădurea este “un element al landșaftului geografic, unitate funcțională a biosferei, compusă din comunitatea vegetației forestiere (în care domină arborii și arbuștii), a animalelor și microorganismelor care în dezvoltarea lor biologică sunt interdependente și acționează asupra habitatului lor”. De aici reiese faptul că principalul rol al pădurii nu doar cel de furnizare a resurselor lemnoase ci și de adăpost al biodiversității.

PĂDURILE VIRGINE ALE ROMÂNIEI – CEA MAI ÎNTINSĂ SUPRAFAȚĂ DE PĂDURI VIRGINE DIN EUROPA   (250. 000 ha.)

Când spunem că România este o țară frumoasă, ne referim la natura sa pură și sălbatică. Pădurile sale virgine (neafectate de intervenția omului) sunt printre ultimele rămase în Europa, dar, noi, posesorii lor, nu ne obosim să le recunoșteam valoarea și să le protejăm îndeajuns. Dacă unii se întreabă la ce e de folos să avem păduri virgine sau păduri (când de fapt avem nevoie de lemn, dezvoltare locală și în cele din urmă de beneficii pecuniare) atunci aceia fac parte din grupul unor minorități fără scrupule cărora nu le pasă de conceptul dezvoltării durabile.

Bihor, Maramureș, Caraș-Severin și Suceava sunt județele care se pot lăuda cu suprafețe însemnate de păduri virgine iar Joagăre-Dealul Dobrei, Conțu și Rindibou sunt doar câteva din pădurile virgine de pe teritoriul județului Sibiu.

 

PĂDURILE DE FAG ALE ROMÂNIEI – CEA MAI MARE SUPRAFAȚĂ DE PĂDURE CU ACEST ARBORE DIN AREALUL EURO – ASIATIC (aproximativ 2.000.000 ha., peste 30% din suprafața împădurită a țării)

Pădurile de fag din România adăpostesc peste 40 de specii de fauna și numeroase plante endemice țării noastre.

FUNCȚIILE PĂDURII 

Beneficiile directe (produsele pădurii), datorită regenerării lor în mod continuu, au o valoare foarte importantă pentru dezvoltarea societății. Dar furnizarea acestor resurse regenerabile depinde de recoltarea lor în mod echitabil și responsabil.

Cel mai important produs este lemnul, folosit la fabricarea mobilei, în construcții, în papetărie, la ambalarea produselor (cutii de carton), la fabricarea șervețelelor, etc. Alte bunuri pe care pădurile le oferă sunt produsele alimentare de natură vegetală și animală (ciuperci, fructe de pădure, melci, specii de vânat, etc.) precum și plantele medicinale.

Pădurea ne oferă și numeroase beneficii indirecte care nu pot fi sesizate imediat, ci în decursul unei perioade îndelungate de timp. În continuare dorim să enumerăm (poate) cele mai importante servicii furnizate de către ecosistemele forestiere.

Protejează solul împotriva eroziunii și degradării, contribuind la reducerea scurgerii de suprafață și prevenind eroziunea accelerată a solurilor, respectiv a reliefului. Protejează apele curgătoare precum și comunitățile ce trăiesc pe cursul acestora, prin stabilizarea debitelor și reducerea cantităților de aluviuni transportate. La nivelul coronamentului arborii rețin cu ajutorul frunzelor o parte din apa din precipitații, în acest sens scade volumul de apă care ajunge pe sol, care ar putea sa producă scurgeri pe versant. La nivelul solului, pădurea favorizează infiltrarea apelor din precipitații, reduce debitele râurilor și stabilizează malurile.

Sistemele radiculare ale arborilor stabilizează și versanții, în același timp protejând căile de acces, locuințele, împotriva alunecărilor de teren.

Moderează valorile ridicate ale temperaturii și umidității. Dacă există o pădure în vecinătatea locuinței noastre, atunci pădurea va diminua căldura excesivă din sezonul cald dar și din cel rece. Deci, reglează climatul.

Dacă perdele forestiere sunt așezate perpendicular pe direcția vântului, atunci ele vor fi un obstacol în calea acestuia, reducându-i viteza.

Protejează căile de transport și culturile agricole de înzăpeziri și viscole. În timpul iernii, perdelele forestiere contribuie la răspândirea uniformă a zăpezii, care nu e purtată de vânt ci e reținută pe câmp.

Purifică atmosfera, fixează carbonul și oferă oxigenul necesar viețuitoarelor; aerul pădurilor este curat iar noxele sunt în cantități mici.

Să nu uitam că pădurile promovează sănătatea prin intermediul resurselor sanogene pe care ni le pune la dispoziție: plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci comestibile, etc.

Valorificarea arborilor uscați se face prin intermediul tăierilor de igienă, acestea având rol și de prevenire a extinderii unor dăunători. În realitate, lemnul mort poate fi un habitat, adăpost sau o sursă de hrană, pentru licheni, ciuperci, insecte, păsări și mamifere, aceste tăieri putând crea dezechilibre în ecosistemele forestiere.

Deși lemnul mort prezintă interes pentru localnici (fiind folosit ca lemn de foc), acesta a început să fie un indiciu al gradului de naturalețe a pădurilor. Recunoașterea importanței arborilor uscați în cadrul strategiilor de conservare a biodiversității forestiere, poate duce la schimbarea pozitivă a unor declinuri din cadrul acestor ecosisteme.

Pădurile sunt și  legate de identitatea culturală şi religioasă a unei comunități. Avem ca exemple pădurile evocate în operele literare sau în legende, păduri în care au loc obiceiuri tradiționale sau cele care se află în apropierea monumentelor istorice, a mănăstirilor, etc.

           “Îmi voi aduce aminte adesea de drumul spre mănăstirea Tudorei din ținutul Botoșani, cu văile largi, pline de cununile roșcate ale fagilor. Parcă erau niște nori împurpurați de asfințit și lăsați spre pămînt. Înainte de a cădea, frunzele iau nuanțele variate ale arămiului, când bătînd în roșu când în gălbui. Niciodată însă n-am pătruns frumusețea pădurilor de fag decît în drumul dintre Lotru și Rîul Sadului de lîngă Rășinari. Rămas singur, fără călăuză, trăgînd de frîu o mîrțoagă de cal care șchiopăta, a trebuit să scobor ceasuri întregi drumul șerpuit ce duce spre valea îngustă”, scria naturalistul Ion Simionescu în una din cărțile sale.

Dacă în Maramureș e bine să se mănânce primele frunze apărute de fag și neapărat cu mâna dreaptă pentru a fi peste vară mereu tânăr, atunci în Țara Făgărașului (Țara Oltului), de Armindeni sau Ziua Pelinului (1 mai), se pun ramuri verzi de fag la poarta gospodăriei, ca să nu intre strigoaicele la vite și să le ia laptele. Deci, din punct de vedere cultural, pădurea menține vie identitatea unei comunități sau a unei zone.

 

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” comemorează în 6 august 2017, 153 de ani de la nașterea lui August Roman Roland von Spiess.

 Spiess avea de la o vârstă fragedă veleități spre cunoașterea naturii:

Nu prea mă împăcam cu cartea și învățam în silă, căci mă interesa mai degrabă lumea păsărilor și a insectelor, reptilele și peștii, decât latina sau matematica. La vârsta de 8 și 10 ani mă imboldea un dor nespus de libertate și mă simțeam foarte atras de natură și viețuitoarele ei”.

 Toată viața, Spiess a fost un iubitor și ocrotitor al pădurilor țării noastre:

„Nu-mi pot imagina aceste păduri minunate, aceste stânci şi aceşti munţi fără neastâmpărul lupului, fără râsul cu blana pătată, fără mistreţul scurmător, mândrul cerb şi ursul voinic. Ei sunt viaţa şi poezia pădurilor străvechi, nestematele acestor păduri minunate ale Carpaţilor. Fie ca o soartă binevoitoare să ocrotească multe generații de-a rândul aceste creste înalte deasupra cărora doar zăganul cu pieptul auriu să descrie cercuri largi în marea azurie a eterului și cutezătoarea acvilă să mai poată scruta întinderile necuprinse în căutarea prăzii.

Dumnezeu să-i aibă în pază!”

Poate fi greu de crezut că, vânătorii, colecționari de trofee, vânează nu numai din pasiune dar și în vederea studierii speciilor de interes cinegetic și respectiv a naturii. Pe ei îi interesează aspecte legate de etologie și ecologie, iar acțiunea în sine de a vâna nu mai prezintă interes în comparație cu acumularea cunoștințelor în domeniile mai sus amintite.

August von Spiess a fost un “personaj emblematic în lumea vânătorilor din Transilvania de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX – lea, care a întruchipat perfect bravura, devotamentul și pasiunea extremă pentru tot ce înseamnă vânătoare sălbatică, îndeletnicire ce în acele vremuri nu cunoștea bariere sau opreliști.”

Funcția de Director al Vânătorilor Regale i-a oferit și prilejul de a studia natura, o mare parte din studii fiind îndreptate spre fauna ornitologică, deoarece printre terenurile de vânătoare administrate de el se afla și o suprafață considerabilă din Delta Dunării. Cercetările sale s-au îndreptat și către alte specii: acvile, lupi, capre negre, mistreți, ursi, etc.

Număr de inventar 3205 – Portret August R. von Spiess, ulei pe carton, autor Helmut Konnerth, 1922.  

Spiess la vânătoare de cocoș de munte în Munții Cindrel – 1932.

Avertizări ale lui Spiess

           “Nu avem oare o dureroasă pildă în pustiirea celor circa două milioane de hectare pădure, căzută pradă lăcomiei omenești și exageratului spirit de comerciant prin care codrii mândri de odinioară s-au transformat în terene pustii. Huma ușoară a pădurei de odinioară e spălată, șoselele, arăturile, fânețele sunt umplute cu pietriș, cresc din pământ pereți de piatră stearpă, verdele codrului se transformă în carst pustiu și trist!

            Trezți-vă, voi, patrioți și cetățeni legați de această minunată Țară! Opriți-vă în devastarea minunaților voștri codrii și a celei mai frumoase podoabe a lor: vietățile! Gândiți la viitorul copiilor voștri și a generațiilor îndepărtate! Cupiditatea omenească și neînțelegerea nu rămâne multă vreme nepedepsită. Splendida înfățișare a țării și bogățiile ei se duc, se nimicesc sub ochii noștrii”!    

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI DIN SIBIU vă prezintă remedii din ”pădure”:

Borcan farmaceutic din lemn, vopsit în negru, datat secolul al XVIII – lea. Prezintă inscripționat simbol alchimic pentru pulbere sau pulvis și denumirea remediului Viscus Quer. Este praful sau pulberea de vâsc comun (Viscum album subsp. album) care a parazitat un stejar (Quercus robur L.), utilizat în tratamentul epilepsiei şi a convulsiilor severe. A aparținut farmaciei ”La Coroana” din Sibiu.

UNG: JUNIPERI. unguent pe bază de Ienupăr (Juniperus communis L.), un conifer ale cărei proprietăţi terapeutice erau utilizate în tratarea multor afecţiuni şi boli. Unguentul era indicat în toate tipurile de reumatism, spondiloză, lumbago, spasm, picioare reci umflate, urticarie. Borcanul farmaceutic din porțelan (nr. inv. F 2848) a aparținut Farmaciei ”La Vulturul Negru” din Sibiu și este datat secolul al XIX-lea.

Borcanul farmacutic din lemn, vopsit în galben, datat secolul al XVIII – lea, a aparținut unei farmacii din Baia Mare. Pe etichetă este inscripționat BULB SCYLLAE. În interiorul borcanului se află o pungă din hârtie cu un bulb de viorea.

Vioreaua (Scilla bifolia L.)  crește în special în pădurile umbrite de foioase. Este o plantă toxică şi iritantă, conţinând scilitoxină, scilaina (glicozid), mucilagii şi saponine iritante. Doar trei grame administrate intern produc vomă, diaree, aritmii şi chiar stop cardiac. Remediile având la bază extracte din viorea puteau fi realizate numai după neutralizarea scilitoxinei şi a saponinelor iritante. Remediile obținute din bulbul plantei erau folosite în boli cardiace, pulmonare și renale.

CONCLUZII

Pădurile sunt un patrimoniu a cărui valoare nu se poate estima. Una din resursele cele mai valoroase ale omenirii dar și cele mai intens exploatate. Aceste ecosisteme adăpostesc aproximativ două treimi din speciile de uscat la nivel mondial, specii care sunt amenințate odată cu despăduririle masive. Pe teritoriul României încă mai sunt păduri sălbatice care reprezintă habitatul unei bogate biodiversități.

Însă, această biodiversitate este periclitată de către activitățile antropice: tăieri ilegale, braconaj, legislație precară și aplicată eronat, consecințe a unei administrări bazată mai mult pe exploatarea economică și mai (sau foarte) puțin pe cea durabilă. A privi pădurea doar ca pe un furnizor de lemn neținând cont de beneficiile indirecte pe care ni le oferă va conduce la un impact negativ asupra întregii omeniri.

“Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafețelor sistemelor forestiere și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei.”

Și în cele din urmă ce putem face?! O simplă apartenență la un ONG care protejează mediul și semnarea, respectiv, distribuirea pe rețelele sociale a unor petiții privind protecția pădurilor nu e suficientă.  Implicarea personală în ceea ce privește campaniile de plantare a acestor organizații este una din soluții. Iar dacă potecile din păduri sau munţi pe care le străbați, vor rămâne curate în urma ta, atunci acest fapt constituie un alt pas către o gestionare raţională a acestei resurse naturale extrem de valoroase.

VĂ AȘTEPTĂM SĂ VIZITAȚI MUZEELE ȘI SĂ ADMIRAȚI OBIECTELE PREZENTATE!

Anunțuri

Expoziția temporară: Grădina secretă: tapetul oriental din Palatul Brukenthal

Expoziția: Grădina secretă: tapetul oriental din Palatul Brukenthal
Locul de desfășurare: Muzeul de Istorie Naturală, Sala Multimedia
Durata: 16.08 – 31.12.2017
Curatori: phD student Liviu Răzvan Pripon (UBB Cluj, Facultatea de Istorie și Filozofie), Gabriela Cuzepan-Bebeșelea (MNBrukenthal, Muzeul de Istorie Naturală)
Palatul Brukenthal păstrează la primul etaj în cele cinci saloane de recepție de pe latura sa estică, interiorul decorat cu tapet. Dintre acestea cel mai cunoscut salon, respectiv salonul central sau salonul de muzică păstrează tapet imprimat pe pânză de in de origine orientală (denumit și chintz sau hinds), două saloane sunt decorate cu tapet de mătase vișine, iar două salonașe mai mici sau cabinete sunt decorate cu tapet din hârtie chinezească cu influențe orientale. Decorul interioarelor datează din secolul al XVIII-lea, perioada în care a avut loc construcția și amenajarea palatului, și relevă preocuparea baronului Samuel von Brukenthal pentru gustul/stilul chinoseriei. Acest stil s-a dezvoltat în întreaga Europă în perioada când palatul a fost construit (1777-1788). Stilul presupunea reprezentări prin imitații într-o manieră stilizată a naturii și subiectelor dintr-un peisaj chinezesc/asiatic, cu rolul de a crea și de a da o notă exotică într-un interior european.
Expoziția și-a propus identificarea și corelarea reprezentărilor de specii care apar pe tapetul de hârtie chinezească din cele două salonașe, precum și prezentarea acestora într-o dimensiune mărită spre a descoperi cu ușurință speciile ce formează peisajul exotic reprezentat pe tapet. Această expoziție relevă detalii ale tapetului cu trimitere la diferitele specii reprezentate precum păsări exotice. Sunt etalate și pene ale unor specii de păsări ca cele ale păunului verde, raței mandarin, ce vin să completeze și accentuează frumusețea reprezentărilor.
Expoziția face parte din Agenda Culturală Bicentenar Brukenthal 2017 a Muzeului Național Brukenthal.

Expoziția online 2M2O : LUNA IULIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

 

LUNA IULIE – 1 iulie 1921 August von Spiess (1864 – 1953) devine Directorul Vânătorii Regale numit de către regele Ferdinand I al României  

În calitate de Director al Vânătorilor Regale, A. von Spiess a amenajat 21 de terenuri de vânătoare regală cu specific de munte, deal și câmpie populate cu specii de vânat caracteristice acestor habitate, cel mai mare era cel din Delta Dunării care se întindea pe 250.000 de hectare. De asemenea, el s-a dedicat și activităților de ocrotire a naturii:

  • a inițiat norme legale în vederea protejării vânatului împotriva braconajului;
  • a contribuit la creșterea numărului de parcuri naționale;
  • a fost un înverșunat oponent al celor care vânau/ucideau animalele sălbatice prin otrăvire (cianură);
  • a introdus personal de pază în zonele avizate pentru a combate braconajul;
  • a contribuit activ la cunoașterea faunei cinegetice conform dictonului care l-a ghidat toată viața ”Nu poți ocroti ceea ce nu cunoști”;
  • a susținut protecția habitatelor naturale ale țării, mai ales a pădurilor ”dacă se apără pădurea, vegetația de securea defrișărilor vânatul va avea ce mânca și unde se adăposti”;
  • a conlucrat la răspândirea tipului de vânat rațional, util: ”Cine urmărește prin vânătoare un păcătos de căștig fără milă, fără cunoștiință și fără discernământ toate vietățile cu blănuri sau gheare agere, acela nu e vânător, ci un păcătos bun a fi pus la stâlp de lumea onestă a vânătorilor”.

Spiess a ocupat funcția de Director al Vânătorii Regale timp de 18 ani, până în 1939 (la vârsta de 75 de ani).

Înainte de a renunța la această funcție, a participat în 1936 (Kilimandjaro, ținutul vulcanului Meru, zona Africii Ecuatoriale) și în 1938 (traseul Tanga – râul Wami până la lacul Maniara) la safarii în Africa, finanțat fiind de Fundația Regală.

“Doream cu patimă să ajung pe continentul negru, dar nu mă interesa să mă aleg cu o pradă bogată în stepele Africii interioare, în care vânatul mișuna cu miile. Doream mai degrabă ca, înainte de a părăsi această lume, să văd cum sunt acele locuri, să cunosc și să înțeleg variata viață a oamenilor și animalelor în deplina ei originalitate, pentru a face o comparație cu situația de pe continentul nostru, pe care o cunoșteam așa de bine.”

            Cele două călătorii au fost relatate de către Spiess în lucrarea ”Din Ardeal la Kilimandjaro, vânători în Africa” apărută în 1942.

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” DIN SIBIU vă prezintă porcul cu negi sau facocerul (Phacochoerus africanus, Gmelin 1788, numărul de inventar Vt 716) capturat de către Spiess în 20 februarie 1938, la vârsta de 74 de ani.

Povestea din spatele trofeului: Primul meu rinocer şi un facocer (Maji Moto, Kenya, 20.2.1938)

            Timpul parcă zbura iar dorinţa mea de a împuşca un rinocer nu s-a îndeplinit. Ce era de făcut? Exista doar o singură modalitate, şi anume aceea de a merge la Maji Moto . Acolo am pus să se construiască un pod provizoriu peste fluviul Ţânţarilor. Această speranţă a fost sfărâmată de o altă expediţie care trecuse râul, deci am ratat orice şansă de a vâna acolo un rinocer. Mi-am amintit că, ieri, mi s-a povestit despre modalităţile de atac a rinocerilor, fapt care m-a făcut să ajung la concluzia că, era musai să plecăm în zori la Maji Moto.

            A doua zi, de cum s-a crăpat de ziuă, am părăsit tabăra. Nici bine nu am plecat de la tabără, căci mi-am adus aminte că am uitat să-mi închid cufărul. Ne-am întors pentru a-mi încuia cufărul. Un semn rău, desigur, pentru un vânător superstiţios, însă nu fac parte din această categorie şi deci, priveam viitorul plin de încredere.

             Părăsind drumul, întâlnim o vegetație foarte deasă iar automobilul condus de baronul von Trützschler aproape că dispărea în iarba înaltă. Locurile primejdioase erau acolo unde papura acoperea solul mlăștinos însă, deși baronul conducea cu prudență, ne-am înămolit de mai multe ori. În tip ce hamalii și baronul încercau să despotmolească mașina, eu am profitat de această ocazie și m-am îndreptat spre Lacul Maniara spre a studia păsările de acolo.

            Am remarcat două specii de pelicani ce aveau vârstă diferită: pelicanii roșii-trandafirii ce aveau un penaj cafeniu până la un roșu trandafiriu iar apoi pelicanul cu capul creț. Aceștia formau grupuri pentru a porni spre pădurile de stuf din Dunărea și din delta acesteia. Cârdurile dese de flamingo scurmau în apa de la mal. Berze, tot felul de bâtlani, ibisul sacru din Egipt cu penajul alb și negru, nagâți, gâște sălbatice de Nil, mândri cocori aduceau un nou suflu de viață în peisajul uimitor de variat.

            M-a impresionat o pereche de codalbi cu capul alb care se avântaseră în vârful unui salcâm înalt. Gândul că în desiș ar fi un rinocer în căutare de umbră care s-ar fi speriat de zgomotul produs de împușcătură, m-a făcut să renunț la faptul de a împușca unul din cei doi vulturi.

            Când mașina a fost scoasă din mocirlă ne-am îndreptat spre sud între lac și pădurea tropicală. După un colț de pădure am cotit și ca din pușcă o mașină venea către noi. Am oprit și ne-am salutat. Erau vânătorii care trecuseră cu o zi înainte peste podul construit de noi spre Maji Moto. Unul din aceștia era un australian care avea aceleași îndeletniciri ca și mine, venit de departe spre a cerceta și vâna. Aici, în raiul păsărilor de pe Lacul Maniara, un australian și un român s-au întâlnit. Am mai aflat câte ceva interesant despre vânatul din regiunea aceea, totodată stabilind și granițele ce nu trebuiau încălcate de nici unul din noi. Ne luăm rămas bun și pornim prin mâlul malului unde observasem niște zebre hipopotami și rinoceri.

            După ora prânzului căldura devenise de nesuportat, fapt care ne-a determinat să ne așezăm la umbra unor copaci de lângă lac și să mâncam din provizii. Obraznice, muștele tsetse, intrau pe sub pantaloni și chiar în mâneci, chinuindu-ne mai tot timpul. Așteptând camionul nostru, ca să ne așezăm corturile în locul ales, nu auzeam nici un zgomot, așa că ne-am întins pe scaunele pe care le-am scos din mașină și într-un final am adormit.

            O voce care spunea: ,,Sus, un rinocer!” mă trezește din poziția de somn ca a unui crocodil. Mă ridic clătinându-mă, până ce, în cele din urmă îmi găsesc echilibrul și pușca. În timp ce noi dormeam, Paulo, africanul creștin și călăuza noastră se strecurase sub o acacie și cercetase regiunea cu speranța de a zări vre-un animal care să se adape de la lac. Curând apăruse un rinocer din desiș; rămas la pândă, Paulo îl trimisese pe Cabadi după noi, în timp ce încerca să ia urma rinocerului. Dar, în iarba înaltă și printre tufele răzlețe, rinocerul nu se dădea găsit. Cu mare grijă și ținând seama de vânt ne îndreptam spre locul unde Paulo bănuia că se află rinocerul. Paulo îmi arată către dreapta sa un copac în umbra căruia niște păsări se roteau în jurul unei vietăți care nu îmi era cunoscută. Erau niște garuda ce căutau insecte pe capul acestui animal. Am tot înaintat în direcția rinocerului, însă, la un moment dat, am început să am emoții, căci pachidermul cu două coarne stătea la umbră ascuns de un trunchi gros. Între mine și rinocer erau 15 pași (sau poate mai puțin) iar când am ajuns la 6 pași, i-am deslușit gâtul și capul. Țintesc în spatele urechii vertebra cervicală. Glontele meu e urmat de un altul către membrul inferior spre abdomen, după care masivul animal se prăbușește ca lovit de trăsnet.

            Nici prin gând nu-mi trecea că totul se v-a întâmpla așa de repede. Când, după cele două lovituri, mi-am făcut curaj spre a mă apropia de uriașul prăbușit, am realizat cât de periculos era acest animal și mai ales ce forță de atac ascundea. Întotdeauna mi-am dorit să fiu atacat de elefanți sau rinoceri, însă acum, în stepa Umba, văzând că se îndrepta amenințător spre noi femela de elefant cu ale ei urechi mari, înaltă cât o casă și acum când zăcea la picioarele mele această namilă, abia acum conștientizez că omul e neputincios în fața unui asemenea animal din timpuri străvechi.

            Imediat după împușcături, ne-am adunat cu toții în jurul colosului mort. După părerea lui Basil Reel, era un mascul de vreo 18-20 de ani. Ca și greutate să fi avut 4 tone; numai capul avea între 120 și 150 kg, căci, fiind tăiat, abia a putut fi dus de trei bărbați până la automobil.

            Manipularea animalului nostru a durat până pe la ora patru. Camionul nu sosise, fapt ce ne-a făcut să credem că rămăsese blocat undeva pe drum. Pentru a nu fi nevoiți să ne petrecem noaptea fără cort în pădurea tropicală am pornit în ajutorul camionului nostru.

            În sfârșit am reușit să ieșim din tufișuri și din pădurea de iarbă și am ajuns pe malul lacului; deodată i-am auzit pe însoțitorii noștri strigând: ,,Kiboko, Kiboko!” , adică ,,hipopotam”, și într-adevăr, am văzut două corpuri maronii ce pășteau pe mal. Paulo, Reel și eu ne-am dus acolo, însă pe măsură ce ne apropiam, recunoașterea acestor animale devenea tot mai ambiguă; în cele din urmă acești hipopotami erau de fapt facoceri (porci cu negi). De unul singur am înaintat și tras un foc de la 150 de metri distanță, însă, din cauza căldurii mult prea puternice, glontele s-a dus în sus. Speriați de zgomot, ambii facoceri au pornit în goană spre mine, pentru ca, după o clipă, aceștia au început a adulmeca cu mișcări nesigure la 100 de metri în fața mea. Al doilea glonț a nimerit bine, căci individul mai puternic a rămas în bătaia focului iar celălalt a fugit spre pădure. Ajuns la animalul răpus, am remarcat colții săi puternici care reprezentau un  trofeu grandios. 

            Cum nu mai era timp de așteptat, trebuia să vedem ce era de făcut cu al nostru camion. Întorcându-ne la locul mlăștinos pe unde trecusem cu greu, constatăm că, camioneta noastră era adânc împotmolită și au trecut câteva ore până ce am reușit să o scoatem din mlaștină. Am ieșit din pădure înainte ca să se întunece și în cele din urmă am ajuns pe un drum destul de bun la vechiul loc de campare. Am ridicat corturile iar după o cină modestă, se făcuse 11:30 noaptea, moment în care s-a hotărât să facem un repaus până a doua zi la prânz, deoarece oamenii noștri erau osteniți. Doar urletele hienelor se mai auzeau în liniștea nopții, iar noi dormeam adânc, fiind osteniți.

 

Despre facocer (Phacochoerus africanus, Gmelin 1788)

            Specie endemică continentului Africa, populează zonele umede, savanele, tufărișurile dar și pădurile.

            Denumirea de porc cu negi provine de la cele două perechi de negi de pe bot, care de fapt sunt doar niște excrescențe ale pielii. Negii masculilor pot avea chiar și 15 cm, aceștia având rol de protecție în timpul luptelor cu alți masculi din perioada împerecherii. Picioarele relativ lungi susțin corpul ce se aseamănă cu un butoi, care e acoperit de un păr maro-negricios. Alături de negi, botul are și două perechi de colți cu care sapă pentru a dezgropa rădăcinile plantelor şi din care scrâşnesc în timpul împerecherii.

            Deși pare un animal feroce, el e un ierbivor. Paște diverse ierburi dar consumă și scoarțele copacilor tineri. De asemenea, îngenuchează și ciugulește cu buzele vârfurile ierbii nou crescute.

            Organizarea socială se constituie din grupuri de masculi adulți solitari, masculi juvenili dar și grupuri de câte 4 până la 16 femele împreună cu progeniturile lor. Atât masculii cât și femelele au mai mulți parteneri, urinarea frecventă a femelelor fiind un semn al disponibilităţii  pentru împerechere.

            Nu este o specie teritorială, mai multe grupuri putând coabita în aceeași zonă, împărțind hrana și adăposturile. Totuși, abundența scăzută a resurselor trofice poate determina apariția unei competiții. Dacă hrana este esenţială supravieţuirii, despre apă nu se poate spune acelaşi lucru, astfel că, pot trece peste perioadele de secetă fără a fi nevoiţi să consume apă.

            Grohăie și guiță, comunicând cu ceilalți indivizi, aceleași semnale fiind folosite și în caz de pericol. Sesizarea prădătorilor are ca rezultat de cele mai multe ori fuga, care poate atinge și 48 km/h. Uneori decide să atace potențialii prădători, lovindu-i și mușcându-i folosind colții și dinții ascuțiți. Ca și ceilalți porci nu au glande sudoripare, motiv pentru care se bălăcesc în apă sau chiar în noroi pentru a se răcori şi pentru a scăpa de insecte.

            Scormonitul pământului în căutarea hranei poate avea un rol benefic în ceea ce priveşte aerarea solului, astfel contribuind la dezvoltarea plantelor. O importantă resursă trofică pentru păsări o constituie insectele parazite de pe corpul acestor animale. Carnea care e apreciată pentru consumul local, poate face şi obiectul diverselor schimburi din pieţele urbane.

            Dar acest porc cu negi produce şi pagube, în special culturilor de orez şi arahide. E susceptibil în ceea ce priveşte transmiterea unor boli porcilor domestici, precum cea a pestei porcine, totodată fiind şi gazda muştei ţeţe, responsabilă pentru transmiterea bolii somnului la om.

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI DIN SIBIU vă prezintă remediul AXUNGIA sau ADEPS SUILLUS:

Axungia este grasime animală, obţinută în general din jurul rinichilor gâştelor sau a porcilor, utilizată în medicina empirică. Diferă de grăsimea obişnuită, aceasta este dură şi uscată. În antichitate romanii împărţeau grăsimea în pinguedo sau axungia şi adeps sau servum.

Pharmacopoea Austriaco-Provincialis din 1774 (nr. inv. BBS 963) enumeră la remedii de origine animală axungia obținută de la specia Sus scrofa Linnaeus, 1758, fiind vorba atât de porcul domestic cât și de porcul mistreț. Prima Farmacopee Română din 1862 (nr. inv. B.M.B.S. II18169) menționează axungia sau untura de porcu.

Remediul este prezentat și ulterior în lucrările de specialitate precum Aide-Mémoire de pharmacie, vade-mecum du pharmacien a l’officine et au laboratoire, ediția a V-a din 1891, scris de Eusèbe Ferrand, membrul Societăţii Farmaciştilor din Paris, redactorul revistei „L’Union pharmaceutique” (nr. inv. B.B.S. 620, pagina 364) care prezintă în detaliu graisse de porc – axonge.

Atât Codex Medicamentarius Pharmacopée Française, Paris din 1866 (nr. inv. II18480) cât și lucrarea de căpătâi în domeniu a lui Fischer. B. și Hartwich C. (1900) Hagers Handbuch der Pharmaceutischen Praxis für Apotheker, Ärzte, Drogisten und Medicinalbeamte, Erster Band, A – G, tipărită la Berlin (nr. inv. F3831) listează Adeps suillus (grăsimea de porc, fotografia alăturată Colecția Muzeului de Istoria Farmaciei din Sibiu, numărul de inventar 933, recipient din ceramică, secolul al XIX – lea). Ingredientul Adeps suillus este folosit și astăzi în prepararea cremelor, cosmeticelor și produselor de igienă precum șaponul și săpunul. Tradiționala cremă de gălbenele cu untură de porc este și azi pregătită de doamnele din România.

Expoziția online 2M2O : LUNA IUNIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

 

LUNA IUNIE – VORBEȘTI DE LUP ȘI LUPUL LA UȘĂ

 

Lupul este un animal totem, o ființă mitologică, un simbol al puterii, al transformării, iar în unele culturi al morții și forțelor întunecate. Toate aceste atribuții se datorează rezistenței, tenacității, comportamentului oportunist și adaptabil al acestui animal admirabil.

Așa cum spune prof. dr. Vaida M. lupul este un simbol românesc de la leagăn la mormânt și ocupă un loc aparte în spiritualitatea poporului român.

 

Lupul

Octavian Goga

 

Te-am auzit cum hăuleai departe,

Înfiorând pădurea-nzăpezită,

Bătrâne lup, cu gura istovită,

Etern pribeag al câmpurilor moarte,

Te-am auzit cum hăuleai departe.

 

Te-am auzit, şi-n ceasurile grele

Ce mă gonesc cu vifore turbate,

Am priceput chemarea ta de frate,

Şi-am priceput că-n noaptea fără stele

Tu eşti tovarăş visurilor mele…

 

Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,

Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,

Şi-n prigonirea câinilor la pândă,

Îţi plimbi prin codri ura solitară –

Tu înţelegi un suflet fără ţară…

 

Părți din corpul acestui animal au fost folosite în medicina populară românească.

În județul Argeș, în cazul unui copil speriat, seara, înainte de a intra în pat, acesta se afuma cu păr de lup sau urs. După afumătură, se ocolea casa de trei ori și se rostea la fiecare colț: Fugi urât și sperietură de la copilul meu și de la mine din bătătură și du-te în pustiuri, pe lumea ailaltă, unde cocoșii nu cîntă și cîinii nu latră.

Tot pentru alungarea sperieturii se purta la gât ca talisman un dinte de lup sau de cerb de către ciobanii din această zonă.

Arderea și pisarea colților acestui animal precum și rostirea unui descântec, te vindeca de bubele apărute în urma consumului de carne de vită răpusă de acesta.

Dacă dinţii şi părul lupului se foloseau în medicina populară românească, în trecut existau şi o serie de superstiţii legate de acest animal. Astfel, dacă în calea ta îţi ieşeau lupi atunci era semn bun iar dacă din întâmplare intra un lup în curtea cuiva, atunci era un semn rău pentru întreaga familie din curtea respectivă. Persoana care vedea o urmă de lup, pentru a putea mânca cât acesta, adică mult, trebuia să mănânce pământul pe care a fost lăsată urma.

 

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” vă prezintă:

 

Nr. inv. – Vt 584

Data și locul capturării – 19.1.1908, Piscul Vulturului, Munții Cindrel, județul Sibiu.

Colectorul – August von Spiess

Locul depozitării – Sala 2, expoziția generală a Muzeului de Arme și Trofee de Vânătoare ”August von Spiess” din Sibiu

  

Colonelul Spiess scria în revista Wild und Hund nr. 39 din 1931 :

Timpurile s-au schimbat. Departe este vremea aceea când Berger și cu mine, liberi ca lupii codrului, cutreieram munții și pădurile din jurul Sibiului. Frumoase timpuri care au dispărut. Lupii, urșii, râșii, vulturii, prietenul Berger, eu, noi toți, aveam acolo sus vânătoarea liberă. Peste tot se găsea vânat, pe vremea când dormeam sub brazii bătrâni.

 

Lupul face parte din familia Canidae, adică a câinilor, lupilor, coioților, șacalilor și vulpilor.

Deși evită apropierea de oameni, nu trăiește foarte departe de așezările omenești, datorită sursei de hrană reprezentate de animalele domestice.

Viteza mare de deplasare (50-60 km/oră) îi permite să captureze cele mai rapide specii de vânat.

Cele mai bine dezvoltate simţuri sunt văzul şi auzul iar în timpul somnului dorm încolăciţi precum câinii, trezindu-se din pricina celui mai mic zgomot.

Sociabilitatea acestei specii e evidentă în special toamna, când familia din anul respectiv se măreşte prin unirea la acesta a puilor din anul precedent, împreună alcătuind o haită ce cuprinde între 7 şi 16 indivizi. Se pare că acest fenomen e determinat de nevoia obţinerii hranei pe cale activă, adică prin urmărirea şi atacarea prăzii.

Înrudit cu cel mai bun prieten al omului, câinele, se deosebește de acesta prin: urechi mai mici și ascuțite, ochi aşezaţi mai lateral și coada mai stufoasă pe care o ține în jos și nu o îndoaie.

Chiar dacă rezistă fără hrană şi o săptămână, când reuşesc să doboare prada, aceştia consumă până la 15 kg de carne, hrana fiind înghiţită fără a fi mestecată.

Iarna, când resursele trofice sunt sărace, masculii şi femelele care nu sunt gestante parcurg câţiva zeci de kilometri în căutarea hranei. Lupii pot merge deasupra zăpezii înghețate pe când prada lor, cervidele, având o greutate mare se afundă în zăpadă, şi astfel lupii produc pagube însemnate asupra cervidelor.

De regulă, culcuşul pentru naşterea şi creşterea puilor îl face la distanţe mari (6-12 km) faţă de alte familii pentru a-şi asigura hrana, iar pentru a nu fi descoperit, femela nu atacă animalele din jurul acestuia.

Femelele fac de obicei între 4 și 6 pui care sunt orbi și surzi 9-16 zile. După alăptarea puilor timp de 6 săptămâni, aceștia primesc de la părinți carne vomitată care a fost pe jumătate digerată; probabil nu pot digera carnea crudă. Când puii sunt mai mari primesc animale vii și sunt lăsați să le devoreze.

Lupii ucid indivizii cei mai slabi, bolnavi sau bătrâni dintr-o turmă contribuind la selecția naturală, contribuind la fitness – ul populațional.

August von Spiess spunea: Răpitoarele îşi au menirea lor înaltă în gospodăria naturii, fără ele, pădurile noastre ar fi populate numai cu exemplare degenerate, slabe şi cu simţurile amorţite. În felul acesta însă, ele distrug ceea ce este slab, au grijă de raportul corect între sexe, împiedică suprapopularea şi molimele legate de aceasta. În sfârşit, urmărindu-şi permanent prada, ele se îngrijesc de întărirea speciei şi de ascuţirea simţurilor lor, iar prin specii ca acvila de munte şi vulturi care se hrănesc cu stârvuri servesc ca poliţie sanitară. Aşadar, răpitoarele trebuie să existe, iar pe pământ este loc pentru toţi.

Actual, lupul este protejat prin convenţii internaţionale, însă în România fiind bine reprezentat, acesta se vânează limitat în condiţiile impuse de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului.

 

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI – TURTA LUPULUI

 

Odinioară lupul cenușiu era cel mai răspândit carnivor de pe planetă, dar persecuțiile oamenilor și distrugerea habitatului au redus considerabil populația de lupi. În România, August von Spiess atenționa, în 1931, asupra efectelor nefaste ale stricninei folosite pentru reducerea populațiilor de lupi din Munții Carpați:

Stricnina este o otravă cumplită. Ne trec fiorii şi ne cutremurăm ori de câte ori ne gândim la acest odios, respingător mijloc prin care viaţa proaspătă şi forţa robustă sunt distruse deseori cu viteza fulgerului, dar în majoritatea cazurilor lent şi chinuitor. Trebuie să fi văzut efectul cumplit al acestei perfide otrăvi asupra corpului animalului, pentru a te dezgusta de-a binelea de ea.

… pentru ca apoi să piară jalnic, în cele din urmă, pe undeva, fără folos pentru nimeni, spre paguba naturii şi a dragostei pentru vânătoare.”

Stricnina, este un alcaloid foarte toxic care se extrage din semințele copacului tropical Strychnos nux-vomica L. sau copacul de stricnină. Copacul creşte spontan în Estul Indiei, Malaezia şi Australia. În România mai este cunoscut sub denumirea de Colubrina sau Turta Lupului. Stricnina, sub formă de cristale, incolore, este letală omului în cantitate foarte mică, doar 60 mg.

În trecut, Nux Vomica era folosit ca remediu în farmacii.

Borcan farmaceutic din lemn, secolul al XIX – lea, a aprținut Farmaciei de Stat numărul 32 din Târgoviște.

Actualmente se folosește stricnina ca rodenticid (uciderea rozătoarelor) și din ce în ce mai puțin în terapeutică. În farmacii se folosește sulfat de stricnină (aproximativ 0,001 g și diluat cu alte substanțe) cu acțiune asupra sistemului nervos și muscular în caz de alcoolism cronic, poliomielită, astenii nervoase, intoxicații cu barbiturice.

În Homeopatie, Nux Vomica ocupă unul dintre primele locuri de peste 200 de ani fiind printre cele mai prescrise remedii homeopatice.

 

Expoziția „Gușterița prin ochii paleontologului”

Expoziţia: Guşteriţa prin ochii paleontologului

Locul de desfăşurare: Muzeul de Istorie Naturală

Durata: 25.04 – 31.12.2017

Curatori: dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif

Text oferit de curatori.

Expoziția „Gușterița prin ochii paleontologului” prezintă fosile colectate de Johann Michael Ackner din Dealul Gușterița (Hammmersdorf) aflate în colecția paleontologică a Muzeului de Istorie Naturală.

Expoziția este deschisă la sediului Muzeului de Istorie Naturală, str. Cetății nr. 1 până în  31.12.2017.

Sibiul/Hermannstadt-ul secolului al XVIII-lea, ca centru administrativ al Transilvaniei, a contribuit la miscarea naturalista prin cercetări ştiinţifice, descoperiri de aflorimente importante paleontologic (Guşteriţa, Turnu Roşu etc.), publicaţii, colecţii etc. devenind astfel şi centru cultural-ştiintific

Guşteriţa sau cu denumirea saxonă Hammersdorf (ung. Szentersébet) datată ca aşezare încă de la începutul secolului al XIII-lea numită în scrieri villa Umberti (1309) şi villa Humberti a fost una dintre aşezările săseşti din jurul Sibiului cunoscută prin descoperirile arheologice dar şi paleontologice. În prezent cartier al Sibiului, Guşteriţa, de fapt Dealul Guşteriţa, domină altitudinal nord-estul oraşului. Primele referiri in literatura geologica despre Dealul Guşteriţa le datorăm activităţii publicistice a membrilor Societăţii Ardelene de Ştiinţele Naturii din Sibiu, cea care a fondat Muzeul de Istorie Naturală. Astfel, dupa 1850 apar articole despre fosilele de la Guşterita în revista Verhandlungen, elaborate de L.J.Neugeboren, M.J.Ackner. 

In secolul XX, geologi de renume precum M.D.Ilie (1955) si mai tarziu Vancea (1960) si Ciupangea et al. (1970), Ichim (1970) in prezentarea faunei ponţiene si pleistocene din sudul Transilvaniei, atrag atenţia asupra aflorimentului din Dealul Gusterita şi au făcut referiri, ca dovezi ale vârstei, la fosilele din colectia Ackner. Toţi remarcau importanţa ştiinţifică a colecţiei şi meritele lui Ackner în descoperirea aflorimentului.

Arealul Guşteriţa, din punct de vedere geologic, face parte din partea sudică a Bazinului Transilvaniei zona în care sedimentele fine pelitice şi psamitice, la partea superioară devin dominante şi sunt caracterizate prin depozite de grosimi mari. Din cele trei orizonturi ale Ponţianului, separate în cadrul Bazinului Transilvaniei, în Dealul Guşteriţa, este prezent Orizontul marnelor medii reprezentate prin marne bogat fosilifere.

Dealul Guşteriţa, aşa cum este cunoscut arealul în literatura de specialitate, este important, ştiinţific, din mai multe puncte punct de vedere. Importanţa geologicã – pentru reconstituirea evoluţiei zonei sudice a Bazinului Transilvaniei, pentru corelaţii stratigrafice la nivelul Ponţianului şi Pleistocenului, pentru studiul unor taxoni din grupe fosile diverse (plante, moluşte, vertebrate etc.), istoric-din acest areal au fost colectate vestigii romane. Ponţianul din Dealul Guşteriţa este renumit nu numai prin fosilele colectate, mai ales în rândul moluştelor, peştilor şi vertebratelor dar şi prin potenţialul economic al argilelor ponţiene din acest areal exploatate pentru confecţionarea de cărămizi şi ţigle. Lucrările de exploatare a argilei nu numai că distrug orice rest fosil dar prin excavarea la baza versantului, procesele morfogenetice sunt accelerate.

Colecţiile aflate la Muzeul de Istorie Naturalã din Sibiu dar şi colecţii recente sunt dovezi ale importanţei şi bogãţiei ariei iar studiile de specialitate, în care este amintitã aria fosiliferã, au extins aria cunoaşterii în rândul paleontologilor şi nu numai. În expoziţie sunt etalate fosile din colecţia Ackner, aproape 60 de piese.

Renumele Dealului Guşteriţa în rândul geologilor şi istoricilor se datorează lui Johann Michael Ackner (1782- 1862)

De la Sighişoara spre Sibiu şi de acolo spre Wittenberg şi Göttingen

Johann Michael Ackner s-a născut pe 25 ianuarie 1782 în Sighişoara ca fiu al profesorului gimnazial şi ulterior preot Georg Ackner. Deja în tinereţe J. Michael Ackner s-a remarcat prin dorinţa de cunoaştere şi înclinaţiile artistice, mai ales în domeniul modelatului şi sculpturii. După ce a absolvit gimnaziul în Sighişoara şi un curs de filozofie la gimnaziul evanghelic din Sibiu, la 21 ani Ackner a părăsit Transilvania, cu scopul de a se pregăti pentru slujba de profesor şi preot. Această alegere a profesiei a izvorât din dorinţa de a cunoaşte lumea europeană şi comorile sale artistice, şi pentru ca în viitor „să-şi poată dedica viaţa muzeelor şi parohiei”. Primul său loc de studiu a fost Wittenberg apoi Göttingen unde şi-a continuat studiile sub tutela unor renumiţi profesori. Astfel, a audiat cursurile de anatomie comparată şi istoria medicinii ale lui Johann Friedrich Blumenbach,  filologie şi arheologie ale lui Christian Gottlob Heyne.

Pe jos la drum prin Europa

  1. M. Ackner, după studiile absolvite în Göttingen, a întreprins mai multe călătorii la Berlin şi Hamburg „sedus [de] comorile artistice colecţionate ale metropolei de atunci” şi Paris. La întoarcerea în Transilvania, 1809, a redactat o primă lucrare despre antichităţile muzeelor pariziene. Din Franţa a colindat spre Elveţia, a căror frumuseţi şi comori ale naturii l-au impresionat. A vizitat multe regiunii interesante din punct de vedere istorico-cultural şi al ştiinţelor naturii în nordul şi centrul Italiei, şi în sfârşit Roma antică. Toate călătoriile Ackner le-a întreprins în compania prietenului său de studiu transilvănean J. A. Severinus, mai târziu preot în Amnaş. Călătoriile au lăsat în urma lor impresii persistente şi au dus într-o măsură hotărâtoare la îndreptarea sa ştiinţifică din anii următori şi au construit fundamentele aplecării către ştiinţele naturii, studiul antichităţilor etc.

Profesor în Sibiu şi paroh în Guşteriţa

După întoarcerea în Transilvania, a fost, la Sibiu, profesor de filologie şi arheologie la gimnaziul evanghelic. În timpul activităţii sale de 13 ani la gimnaziu, a câştigat atenţia elevilor săi prin felul său de a preda. J. M. Ackner a predat în continuare la gimnaziu şi atunci când a fost avansat arhidiacon la Sibiu. La vârsta de 39 de ani, în 1821, a fost ales de comunitatea din Hammersdorf ca paroh. Acolo a continuat cronica locală începută deja din 1709. Paralel cu datoriile sale bisericeşti J. Micheal Ackner s-a dedicat studiilor sale variate legate de ştiinţele naturii şi arheologiei.

Cercetări mineralogice, geologice, paleontologice

În primele sale studii ştiinţifice J. Michael Ackner s-a ocupat de matematică, mai exact de astronomie şi fizică, pe care le-a deprins în tinereţe sub îndrumarea tatălui său. Din 1830 Ackner şi-a intensificat ocupaţiile sale în domeniul arheologiei, mineralogiei şi geologiei. Rezultatul călătoriilor sale numeroase în împrejurimile Hammersdorf-ului a fost o colecţie considerabilă de antichităţi, monede, minerale, roci şi fosile. A călătorit mult în Transilvania, a publicat rezultatele călătoriilor sale, care cuprind aspecte geologice, mineralogice şi paleontologice, precum şi arheologice şi în general studii regionale în rapoarte şi tratate ştiinţifice. Ackner a fost activ până la o vârstă înaintată. A murit după o scurtă si grea suferinţă pe 12. August 1862 în Hammersdorf.

A studiat împrejurimile Sibiului (Turnu Roşu, Cisnădioara, etc.) importante paleontologic şi mineralogic şi a alcătuit o valoroasă colecţie. Aflorimentul „Dealul Guşteriţa” a devenit cunoscut datorită studiilor şi colectărilor făcute de Ackner şi pieselor colectate de aici. A rezumat rezultatele activităţii sale de cercetare în domeniul mineralogiei într-un tratat „Mineralogia Transilvaniei cu indicaţii geognostice”, care a apărut în 1855 în Sibiu ca o operă independentă. Ackner a tratat şi mineralogia topografică a Transilvaniei. El a împărtăşit noi locuri unde se pot găsi diferite minerale în Transilvania. De asemeni, lucrările şi colecţia de fosile de la Guşteriţa reprezintă punctul de plecare şi în prezent în cercetarea formaţiunilor pleistocene din rama sudică a Bazinului Transilvaniei.

Recunoaşterea meritelor şi omagiere

Cercetarea ştiinţifică a lui Johann Michael Ackner s-a bucurat de toată recunoaşterea contemporanilor săi. Astfel, în Aprilie 1850 a devenit membru corespondent al Institutului de Arheologie din Roma. Numirea sa nu se explică doar datorită contribuţiei sale la istoria Daciei romane, ci şi datorită activităţii sale ca traducător a textelor italiene, arheologice/epigrafice în germană. Un an mai târziu a primit titlul de membru al Academiei Naturaliştilor Leopoldină-Carolină (Breslau). A devenit membru corespondent al Societăţii Erudiţilor din Cracovia precum şi al Comisiei Centrale pentru Cercetare şi Întreţinerea Monumentelor Arhitectonice din Viena. Ca semn de mare recunoaştere a fost onorat, în 1854, cu Crucea de Merit de Aur şi în 1858 a fost numit membru al Consiliul Imperial. A fost şi membru de onoare al Astra. Contemporanii săi îl considerau „nestor şi profesor al ştiinţelor naturii şi antichităţilor transilvane”.

Foto:  Molari de mamut din colecția J.M.Ackner, descoperiți la Gușterița

Mamutul lânos (Mammuthus primigenius) a fost o specie de mamut ce are ca “rudă” apropriată elefantul asiatic. Reconstituirile pe baza resturilor fosile de mamut, descoperite conservate în gheață – Siberia, Alaska – au permis studiul hranei, dentiției, scheletului etc.

Mamutul lânos a fost aproximatov de aceeași mărime cu elefanții africani moderni. Masculii atingeau  la umăr o înălțime de 2,7 – 3,4 m și cântăreau până la 6 t (6,6 t maxim). Femelele erau de dimensiuni medii și măsurau 2,6 – 2,9 m în înălțime și cântăreau până la 4 – 4,4 t. Un vițel nou născut cântărea până la 90 de kg. Mamutul lânos a fost bine adaptat la mediul rece în timpul ultimei ere glaciare. Acesta era acoperit cu o blană deasă, dură formată din fire de păr lungi și scurte. Urechile și coada erau scurte pentru a minimiza degerăturile și pierderea căldurii. Mamutul a avut o pereche de colți lungi și patru molari – formați din lamele de dentină care erau înlocuiți de șase ori pe durata vieții unui individ. Comportamentul său a fost similar cu cel al actualilor elefanți, folosind colții – fildeșii la manipularea obiectelor, luptei și hrănirii. Dieta mamutului lânos a fost constituită în principal din ierburi și rogoz. M.primigenius putea ajunge, probabil, la o vârstă maximă de 60 de ani.

Mamutul lânos a coexistat cu oamenii timpurii, care s-au folosit de oasele și colții săi pentru ași face instrumente și construi locuințe, printre altele a fost și vânat pentru hrană. A dispărut din arealul continental la sfârșitul Pleistocenului, acum 10.000 de ani, cel mai probabil din cauza schimbărilor climatice și reducerii ulterioare a habitatului, vânatului, sau a unei combinații a celor două cauze. Populații izolate au supraviețuit pe insula Saint Paul (SUA) până acum 6.400 de ani și insula Vranghel (Rusia) până acum 4.000 de ani în urmă. După dispariția lor, oamenii au continuat să folosească fildeșul său ca materie primă, o tradiție care continuă și astăzi.

Foto: Craniu de rinocer lânos din colecția J.M.Ackner, descoperit în Gușterița.

Rinocerul lânos (Coeodonta antiquitatis) este o specie extinctă de rinoceri, originari din steple nordice ale Eurasiei, care au populat planeta în prima epocă a Cuaternarului (Pleistocen), supraviețuind ultimei perioade glaciare. La fel ca și în cazul mamutului, numeroase specimene de rinoceri lânoși sunt conservate în permafrost (strat de sol înghețat permanent), existând suficient păr, cornuri și copite, astfel încât reconstrucția acestei specii să fie posibilă.

Un exemplar adult măsura în medie 3,7 m, se credea însă că existau și animale care puteau ajunge până la 4,4 m lungime, iar înălțimea medie era de 3,3 m. Cele două conuri de pe frunte erau din keratină, cel anterior ajungând până la 1 m lungime; celălat poziționat între ochi, era mai mic. Blana animalului era deasă, lungă; membrele scurte și corpul îndesat. Cornurile dure de pe creștet erau folosite atât ca instrumente de săpat, în căutarea hranei, cât și ca arme defensive sau de atac în fața prădătorilor.

Rinocerul lânos era foarte bine adaptat la condițiile de mediu în care trăia. Membrele sale scurte și blana deasă îl ajutau să facă față temperaturilor scăzute specifice de stepă-tundră, predominante în părțile nordice ale Lumii vechi din timpul glaciației din Pleistocen. Odată cu retragerea ghețarilor, animalele au fost forțate să migreze, limitându-și treptat arealul. Conform recentelor cercetări, ultimii rinoceri lânoși au trait în vestul Siberiei la sfârșitul epocii de gheață.

Contemporan cu oamenii de Gro-Magnon, rinocerul lânos a fost, probabil, una dintre prăzile acestora, desi una dintre cele mai grele de ucis. Ca și în cazul mamuților, chiar și cadavrele unor exemplare moarte accidental trebuie să fi constituit o resursă valoroasă pentru oamenii preistorici.

Într-un top al speciilor care au cele mai mari șanse de a fi “resurscitate” prin clonare, rinocerul lânos ocupă primul loc. Asta pentru că există o specie înrudită cu el – e vorba despre rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis) – ale cărei femele ar putea sluji drept “recipiente” embrionilor clonați cu ajutorul AND-ului extras din fosile.

Foto: Moluște fosile din colecția J.M.Ackner, descoperite în Gușterița.

Expoziţia : De la mineral la remediu homeopat. Hahnemann în Sibiu – 240 de ani (1777 – 1779)

Locul de desfăşurare: Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu

Durata: 26.05 – 31.12.2017

Vernisaj: Vineri, 26 Mai, ora 10.

Curator: Ana-Maria Păpureanu

Colaborator: Conf. univ. dr. farmacist Ladislau Rosenberg, Societatea Română de Istoria Farmaciei (SRIF) secţia Sibiu.

Text oferit de curatorul expoziţiei:

În 2017 sărbătorim 200 de ani de la inaugurarea Muzeului Naţional Brukenthal şi 240 de ani de la vizita în Sibiu a lui Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755 – 1843), părintele Homeopatiei.

Între 1777 şi 1779, timp de doi ani, Hahnemann a fost protejatul şi bibliotecarul oficial al Baronului Samuel von Brukenthal. Pentru a comemora aceste două mari evenimente sunt expuse în incinta Muzeului de Istoria Farmaciei remedii homeopate de origine minerală din colecţia muzeului alături de sursele lor minerale aparţinând Colecţiei Petrografice şi Mineralogice a Baronului Samuel von Brukenthal.

Expoziţia este parte din simpozionul ştiinţific: Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul ştiinţelor naturii, organizat de Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu (22-26.05.2017), inclus în Muzeul Național Brukenthal: Bicentenar 2017 Agenda culturală.

Exhibition:

From mineral to homeopathic remedy. Hahnemann in Sibiu – 240 years (1777 – 1779)

Location: Museum of Pharmacy

Duration: 26.05 – 31.12.2017

Opening: Friday, 26th of May, 10 a.m.

Curator: Ana-Maria Păpureanu

Collaborator: Conf. PhD. pharmacist Ladislau Rosenberg,
History of Pharmacy Romanian (Society Societatea Română de Istoria Farmaciei  – SRIF), Sibiu section.

In 2017, we celebrate 200 years since the inauguration of the Brukenthal National Museum and 240 years since the father of Homeopathy Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755 – 1843) visited Sibiu.

Between 1777 and 1779, Hahnemann was the baron’s protégé and official librarian. To pay a tribute to these personalities and their life work we decided to exhibit, temporarily, in the Pharmacy Museum general exhibition, natural history specimens from the Baron Brukenthal Mineral Collection and homeopathic remedies of mineral origin from the Museum of Pharmacy Homeopathic Collection.

The exhibition is part of the scientific symposium: Samuel von Brukenthal – supporter of research in the field of natural sciences, organized by the Natural History Museum in Sibiu (22-26.05.2017), included in the Brukenthal National Museum: Bicentennial 2017 Cultural Agenda.

Simpozionul „Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul științelor naturii”, 25-26 mai 2017

Muzeul de Istorie Naturală organizează în perioada 25 – 26.05.2017, Simpozionul cu tema „Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul științelor naturii”.
Biblioteca personală în domeniul ştiinţelor naturii, colecţiile de minerale, atenția acordată botanicii și agriculturii sunt aspecte prin care Samuel von Brukenthal a contribuit la dezvoltarea ştiinţelor naturii în Transilvania şi nu numai.
Lucrările simpozionului se adresează acestor subiecte dar și aspectelor transversale pe care cercetarea științifică din domeniul istoriei naturale o poate prilejui cu această ocazie, programul desfășurându-se atât la sediul Muzeului de Istorie Naturală cât și la Muzeul Farmaciei și în Palatul Brukenthal.
Informații despre programul simpozionului: Program.Simpozion.Naturale