Expoziția online 2M2O : LUNA APRILIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA APRILIE

Luna aprilie în folclorul românesc este numită în unele zone ”Prier” de la verbul ”a prii” (lună ”prielnică” agriculturii datorită vremii în încălzire), în alte zone ”Florariu” deoarece în această lună înfloresc primii copaci.

Dar pentru anul 2017 vom folosi denumirea populară de ”Traista – n băț” având în vedere fenomenele meteorologice resimțite în această lună. Sătenii numeau luna aprilie ”Traista – n băț” pentru că vremea în această lună este înșelătoare, zilele frumoase și călduroase alternează cu cele geroase, dăunând plantelor și mai ales mugurilor copacilor.

De asemenea luna debutează cu ziua internațională a păcălelilor – 1 aprilie – sărbătorită în întreaga lume. Ziua păcălelilor își are originea în Anglia. Prima referire oficială a evenimentului datează din 1686, când John Aubrey (1626 – 1697, scriitor și filozof englez) a numit ziua de 1 aprilie „Fooles holy day”.

Chiar și în legenda populară a lunii Prier, culeasă de către marele etnograf S.Fl. Marian (1890), aprilie, personificat, le joacă farse celor care sunt nepoliticoși,  invidioși și avari:

Erau odată doi fraţi: unul bogat, iar altul sărac. Celui bogat îi mergea foarte bine (…) Cel sărac, însă, o ducea de pe o zi pe alta ca vai de dânsul. Într-un an, şi anume în revărsatul zilei de Paşti, s-a sculat cel sărac şi a ieşit afară ca să-şi caute câteva vreascuri spre a-şi atâţa focul. Odată întors acasă cu vreascurile, dă peste altă nevoie: n-avea cu ce să le aprindă (…). Pe când stătea el aşa dus pe gânduri, zăreşte deodată pe fereastră un foc mare arzând pe vârful dealului. Porneşte degrabă spre dânsul şi ajuns acolo, dă peste 12 oameni care se încălzeau la foc.

– Buna dimineaţa şi Hristos a Înviat, oameni buni!

– Mulţămim d-tale! – răspunseră aceștia. Da ce vânt te-a abătut pe la noi aşa de dimineaţă şi tocmai în ziua de Paşti?

– D-apoi am venit să-mi daţi un pic de foc.

– Ţi-om da, dragul meu, dar spune-ne mai întâi, care luna-i cea mai rea peste an?

– Apoi de, – răspunse săracul – unii oameni zic că luna lui Prier ar fi cea mai rea, dar mie toate mi-s totuna de bune!

Atunci îi zise omul:

– Ţine poala cămeşii să-ţi dau foc!

Săracul, auzind cuvintele acestea, începu a tremura de frică, temându-se că-i va arde şi cămeşa şi va rămâne gol ca napul. Dar nu se puse de pricină, ţinu cămeşa şi omul îi puse o lopată de jăratic în poală, zicându-i că, după ce va ajunge acasă, să-l împrăştie prin ograda şi prin grădină.

Ajuns acasă, săracul făcu așa, după cum i se spuse (…) Nu mult după aceasta, iată că una din fete strigă plină de bucurie:

– Tată, tată! Vai, ce de vite mai avem noi! …Ieșind omul afară, văzu și el minunăția: ograda era plina de boi, vaci, cai, oi și tot felul de animale.

Văzând toate astea și o copilă de-a frăține-său, merse în casă și zise:

– Tata, oare de unde are uncheşul meu atâtea vite, că e plină ograda și gradina?

Ieşind cel bogat afară îl întrebă pe frate-său de unde are atâtea vite. Săracul îi spune toată povestea și bogatul își ia degrabă o manta mare pe spate și se duce și el la focul de pe deal. Când ajunge acolo, fără a da „bună dimineața”, zice:

– Oameni buni, dați-mi o țâră de foc, că mi s-a stins!

– Ți-om da, dar mai întâi să ne spui care lună-i cea mai rea de peste an!

– Apoi de, toate lunile peste an îs bune, dar luna lui Prier, vai Doamne, că scârnavă-i, amu plouă, amu e pâclă, amu ninge, și mai toate oile pier. Nu degeaba a zis cine a zis că: „Prier priește / Da’ și jupește”.

Atunci se sculă Prier mânios, căci oamenii aceia erau cele 12 luni de peste an, și-i zise răstit:

– Ține poala de la manta!

Bogatul întinse poala și Prier îi puse două lopeți de foc într-însa.

– Mai pune una, zise bogatul.

Prier îi mai puse o lopată.

Bucuros, bogatul se întoarse cu focul acasă, îl turnă prin gradină, ogradă, grajd, șură, apoi se băgă în casă în bună nădejde că și el va căpăta, dacă nu mai multe, apoi măcar tot atâtea vite ca și frate-său. Iată însa că nu mult după aceasta, intrând copila sa în casă, îi spuse că șura, grajdul și toate celelalte acareturi de pe lângă casă, ard. Aşa a păţit bogatul cel lacom şi mândru!

În aprilie, vă propunem să analizăm, în cadrul expoziției online 2M2O, două obiecte muzeale care pot fi considerate înșelătoare ca vremea în aprilie, păcăleli cum sunt cele din 1 aprilie sau fantastice așa cum este Legenda lui Prier. Vă lăsăm pe dumneavoastră să decideți.

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS”

ȚAPUL DE CAPRĂ NEAGRĂ ALBINOS

Există o legendă ce provine din zona muntelui Triglav (regiunea Carinthia, Slovenia), care spune că omorârea unei capre negre de culoare albă, atrage după sine moartea în decurs de un an a celui care îi pune viaţa în pericol. Ţapul de capră neagră albinos, aşa numitul Zlatorog, adică cel care are coarnele de aur, se naşte o dată la o sută de ani. El paşte floarea de Triglav (Potentilla nitida) din care obține puteri supranaturale. Acesta nu ezită în a-l izbi și arunca pe vânător în cele mai adânci prăpăstii. Dar oare să fie adevărat? Chiar a existat această creatură?

Deşi cunoştea această legendă, inginerul silvic Emil Witting se pare că nu a reuşit să o înlăture din subconştientul său când, în toamna lui 1934, vede această minune în munţii Făgăraş. A rămas fără cuvinte şi după ce şi-a revenit a încercat să se apropie, dar ţapul alb era deja departe. În anul următor îl zăreşte din nou.

Timp de 6 ani, pe arşiţă şi viscol, pe lângă stâncării, îl urmăreşte fără astâmpăr, dar fără nici un rezultat. Îşi alina durerea de unul singur, gândindu-se că, dacă nu a omorât această făptură,  avea să mai trăiască. Ştiri mărunte, cum că un cioban a văzut la mari înălţimi un ţap alb ajung la urechile lui Witting. Un alt cioban din altă parte a munţilor, spunea acelaşi lucru şi Witting realizează că teritoriul în care a fost observat ţapul alb s-a mărit atât de mult, încât, căutarea acestuia ar fi devenit o povară.

”Într-o zi paznicul meu mi-a adus o ţigancă, care nu era nici bătrână nici tineră, nici frumoasă şi nici urâtă, – ultima mea nădejde, ca să găsesc sfârşitul căutării ţapului alb…Era în anul 1939, toamna târziu. Mie mi-a prorocit, că voi dobândi bani mulţi – paznicului i-a prorocit că va găsi o nevastă isteaţă. La întrebarea mea insistentă, mi-a prezis fără nici o ocolire, ca voi învinge, voi ucide ţapul alb.”

Prevestirile ţigăncii s-au adeverit, mai puţin capturarea ţapului alb.

În 23 septembrie a anului 1940, campează aproape de crestele munţilor Făgăraş. Părăsind cortul, liniştea îi este tulburată de rostogolirea grohotişurilor. Brusc, în faţa ochilor i se arată o albeaţă neobişnuită, una pe care o văzuse în urmă cu şase ani. Da, era ţapul alb! Îl recunoaşte imediat şi repede acesta dispare după un jgheab. După acel jgheab apare un ţap negru iar după el şi ţapul alb. Witting înaintează, se pune la pământ şi se târăşte ca un şarpe spre culmea după care au dispărut ţapii. De la o distanţă de 50 de paşi vânătorul trage şi loveşte piciorul albinosului, care dispare. Pornind  în căutarea lui, îl vede şi trage, nimerind celălalt picior. Ţapul cade la pământ iar drumul spre curmarea suferinţei e liber.

Dar Witting!? A murit!? Nu. Doar sufletul caprei negre-albe a trecut în lumea de dincolo; a rămas doar un schelet cu piele albă. Prezicerile ghicitorii au fost juste iar Witting a combătut această legendă.

Chiar dacă poartă numele de capră neagră, de fapt, acest animal nu are culoarea neagră. Vara culoarea părului e cenușie-gălbuie iar în perioada rece e brună închis spre negru doar la masculi. Văzută de la depărtare, pe fondul alb al zăpezii îți dă impresia că e neagră. Foarte rar pot fi întâlniți indivizi albinoși, o anomalie ce constă în absenţa parţială sau totală a pigmenţilor tegumentului, părului sau a ochilor.

BLANĂ DE CAPRĂ NEAGRĂ CU FENOMEN DE ALBINISM

Nr. inv. – W 186

Colectorul – Emil Witting

Locul depozitării – Sala 4 a expoziției generale a muzeului, unde o puteți admira începând de marți până duminică în intervalul orar 10 – 18.

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI

PRAFUL DE MUMIE CA REMEDIU

Mumia (Pulvis mumiae, Mumia vera aegyptiaca) a fost o pulbere obţinută prin măcinarea mumiilor umane. Mumiile tradiţionale egiptene erau sursa principală pentru remediul mumia.

De ce era folosit praful de mumie ca remediu? De la o confuzie.

În perioada Cruciadelor, europenii au ajuns în zona Orientului.

Din Marea Moartă se extrăgea bitum natural. Bitumul natural se găsește asociat cu diferite substanțe minerale și, în acest caz, se numește rocă asfaltică (asfalt natural sau nisip bituminos). Din această rocă asfaltică se obținea, prin mărunțire, un remediu local important pentru combaterea bolilor arteriale și mai ales era folosit sub formă de dezinfectant la vindecare rănilor și fracturilor. Praful era folosit și ca insecticid. Numele acestui remediu era mumyia.

Același cuvânt mumyia era folosit pentru o substanță bituminoasă similară ca aspect, o rășină ce conținea bitumen, folosită la îmbălsămarea cadavrelor. De aici a început confuzia. De asemenea, traducătorii europeni din perioada Medievală au tradus și interpretat greșit termenul, iar întreg cadavrul îmbălsămat și exudatul rășinos negru răzuit din acesta au primit numele de mumia. MUMIA a devenit un panaceu, greu de obținut și valoros.

Astfel a început o perioadă de comerț lucrativ între Egipt și Europa, iar furnizorii au înlocuit exudatul rășinos al mumiei rare cu mumii întregi, fie îmbălsămate proaspăt sau fie vechi, de culoare neagră asemănătoare bitumului, fiind cele mai costisitoare.

După ce Egiptul a interzis expedierea mumiei în secolul al XVI-lea, europeni fără scrupule au început să vândă mumia fraudulos pregătită prin îmbălsămarea și deshidratarea cadavrelor proaspete.

În timpul Renașterii, cercetătorii au demonstrat că traducerea mumiei bituminoase ca mumie a fost o greșeală, iar medicii au oprit prescrierea medicamentului ineficient.

Praful de mumie a fost folosit în secolele XVII – XVIII pentru o vopsea populară de ulei numită maro mumie. Artiștii,mulți dintre ei, nu știau compoziția pigmentului. Se spune că artistul Sir Edward Coley Burne-Jones (1833 – 1898) când a aflat compoziția pigmentului și-a îngropat ceremonios tuburile în grădina sa. O lucrare realizată de către Martin Drölling în 1815 intitulată L’intérieur d’une cuisine a fost pictată folosind maro mumie (http://www.louvre.fr/mediaimages/l-interieur-d-une-cuisine). Un alt artist care a folosit pigmentul a fost Eugene Delacroix (http://news.nationalgeographic.com/2016/09/mummy-art-painting-delacroix-pigment-ancient-Egypt/).

CUTIE DIN LEMN CONŢINÂND PRAF DE MUMIE

Secolul al XVIII-lea

Provenienţa: donaţia Dr. Viktor Weindel (1887 – 1966)

BORCAN FARMACEUTIC DIN LEMN (nr. inv. F2099)

Prima jumătate a secolului al XIX-lea

Provenienţa: donaţie Muzeul de Artă Bucureşti (29.06.1953)

Expoziția temporară: Gușterița prin ochii paleontologului

Expoziţia: Guşteriţa prin ochii paleontologului
Locul de desfăşurare: Muzeul de Istorie Naturală
Durata: 25.04 – 31.12.2017
Curatori: dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif
Aşa cum este cunoscut arealul în literatura de specialitate, Dealul Guşteriţa este important din punct de vedere ştiinţific sub mai multe aspecte. Importanţa geologicã – pentru reconstituirea evoluţiei zonei sudice a Bazinului Transilvaniei, pentru corelaţii stratigrafice la nivelul Ponţianului şi Pleistocenului, pentru studiul unor taxoni din grupe fosile diverse (plante, moluşte, vertebrate etc.). Aflorimentul „Dealul Guşteriţa” a devenit cunoscut datorită studiilor şi colectărilor făcute de preotul, paleontologul și istoricul Johann Michael Ackner (1782- 1862).
Ponţianul din Dealul Guşteriţa este renumit nu numai prin fosilele colectate, mai ales în rândul moluştelor, peştilor şi vertebratelor dar şi prin potenţialul economic al argilelor ponţiene din acest areal, exploatate pentru confecţionarea de cărămizi şi ţigle.
Colecţiile aflate la Muzeul de Istorie Naturalã din Sibiu dar şi colecţii recente sunt dovezi ale importanţei şi bogãţiei ariei iar studiile de specialitate, în care este amintitã aria fosiliferã, au extins aria cunoaşterii în rândul paleontologilor şi nu numai.
Expoziţia prezintă vizitatorilor, fosile colectate din Dealul Guşteriţa din colecţia paleontologică J.M.Ackner.

/EN/
Exhibition: Guşteriţa through the eyes of the paleontologist
Location: Museum of Natural History
Duration: 25.04 – 31.12.2017
Curators: Dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif
Guşteriţa Hill, as it is known in specialty literature, is scientifically important from several points of view. The geological importance – for the reconstitution of the evolution of the southern area of the Transylvanian Basin, for stratigraphic correlations at Pontian and Pleistocene levels, for the study on several taxa from various fossil groups (plants, mollusks, vertebrates, etc.). The outcrop „Guşteriţa Hill” became known due to the studies and collections made by the priest, paleontologist and historian Johann Michael Ackner (1782-1862).
The Pontiac of Guşteriţa Hill is renowned not only for the collected fossils, particularly among mollusks, fish and vertebrates, but also for the economic potential of the Pontic clays in this area, exploited for the manufacturing of bricks and tiles.
The collections at the Natural History Museum in Sibiu, as well as recent collections, are proofs of the importance and richness of the area while the specialty studies in which the fossil area it is mentioned, have expanded the field of knowledge among paleontologists and beyond.
The exhibition presents to the visitors, fossils collected from the Guşteriţa Hill from the J.M.Ackner paleontological collection.

Johann Michael Ackner (1782- 1862)

 

Naturalistul englez Charles Robert Darwin (1809-1882)

Charles Darwin fotografiat în jurul anului 1874 de către Leonard Darwin. Sursa: wikipedia.org

Începuturile

Charles Robert Darwin s-a născut pe 12 februarie 1809 în Shrewsbury, Anglia, într-o familie bogată și influentă. Bunicii lui au fost, din partea  mamei, Josiah Wedgwood, un mare producător de porțelan și, din partea tatălui, doctorul Erasmus Darwin unul dintre intelectualii de top ai secolului XVIII.

Darwin a început să studieze medicina la Universitatea din Edinburgh, dar din cauza faptului că vederea sângelui îi făcea rău, la doi ani după ce a început această disciplină, a trecut mai apoi la studiul religiei înscriindu-se la Colegiul Creștin din Cambridge. Charles Darwin nu a fost un elev model, el a preferat să își petreacă timpul făcând activități în aer liber, astfel el a petrecut mult timp studiind științele naturale și colectând insecte. O parte din specimenele pe care el le-a colectat cât a fost student la colegiul din Cambrige, sunt păstrate în colecția Muzeului de Zoologie din Cambridge1.

John van Wyhe, ed. 2002-. The Complete Work of Charles Darwin Online (http://darwin-online.org.uk/)

Expediția la bordul vasului HMS Beagle

În timpul petrecut la Universitatea din Cambridge, profesorul de botanică John Stevens Henslow i-a devenit mentor. După absolvirea sa în anul 1831, mentorul său l-a recomandat pentru poziția de naturalist la bordul vasului HMS Beagle. Vasul care era sub conducerea căpitanului Robert FitzRoy, urma să plece pentru o perioadă îndelungată într-o călătorie de explorare în jurul lumii. Acestă expediție s-a dovedit a fi o oportunitate unică pentru tânărul naturalist.
Pe data de 27 Decembrie 1831, vasul HMS Beagle pleacă în voiajul de 5 ani, iar în decursul călătoriei, Darwin colectează o varietate de specii, inclusiv păsări, plante și fosile.

Harta expediției vasului HMS Beagle între anii 1831-1836. Sursa: Encyclopædia Britannica, Inc.

Prin cercetări și experimente directe, acesta a avut oportunitatea unică de a observa principiile botanicii, geologiei și zoologiei. Insulele din Pacific și Arhipelagul Galapagos au fost de un interes foarte mare pentru Darwin, precum a fost și America de Sud2.
Insulele Galapagos îi stârnesc interesul lui Darwin, deoarece acesta era fascinat de cintezele din această zonă și de diferențele morfologice pe care acestea le prezentau în funcție de insulă. Influențat de munca lui Malthus, Darwin a propus teoria selecției naturale și a evoluției graduale odată cu trecerea timpului1.  După ce voiajul s-a încheiat, Darwin s-a întors în Anglia în anul 1836 și a început să își documenteze descoperirile în Jurnalul Cercetătorilor, publicat ca parte a cărții căpitanului FitzRoy numită ,,The Zoology of the Voyage of the Beagle”. Această călătorie a avut un efect monumental asupra viziunii legate de istoria naturală pe care Darwin o avea. El a început să dezvolte o teorie revoluționară cu privire la originea ființelor vii. Teorie care era contrară cu viziunea populară a celorlalți naturaliști ai vremii2.

Teoria Evoluției        

Cercetarea diverselor specimene din jurul lumii, l-au determinat pe acesta să își pună diverse întrebări importante. Naturaliștii vremii credeau că toate speciile au apărut odată cu crearea lumii sau au fost create de-a lungul istoriei naturale. În ambele cazuri, credința de bază era că speciile rămân neschimbate de-a lungul timpului.

Totuși, Darwin a realizat similaritățile dintre speciile din jurul lumii, precum și variațiile cauzate de locații specifice, fapt care l-a făcut să creadă că acestea au evoluat din strămoși comuni.

El a ajuns să creadă că speciile supraviețuiesc printr-un proces numit ,,selecție naturală” prin care acestea se adaptează cu succes habitatului lor natural și prosperă, în timp ce speciile care nu se adaptează și nu se pot reproduce, vor dispărea în cele din urmă2.

,,În lupta pentru supraviețuire, cei mai adaptați câștigă în detrimentul rivalilor deoarece ei reușesc să se adapteze eficient mediului în care trăiesc.” (Charles Darwin)

În 1858, după mulți ani de cercetări științifice, Darwin a prezentat publicului larg descoperirile sale, și anume revoluționara teorie a evoluției speciilor, printr-o scrisoare citită în cadrul unei întâlniri a Societății  Linneane din Londra. Pe data de 24 noiembrie 1859, el și-a publicat în detaliu teoria, în cea mai cunoscută lucrare a lui numită ,,Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”2

În data de 12 februarie 1877, cu ocazia împlinirii a 65 de ani, lui Charles Darwin i-a fost înmânată diploma de membru de onoare al „Societății Ardelene de Științele Naturii” (Siebenburghische Verein Fur Naturwissenschaften zu Hermannstadt). Societate care a luat naștere în orașul Sibiu, sub inițiativa unor intelectuali sași, cea care a fondat Muzeul de Istorie Naturală și care a căpătat renume internațional datorită activităților membrilor săi şi a membrilor onorifici printre care, alături de Darwin se numără Alexander v. Humboldt, Ernst Haeckel, Eduard Suess, Alexandru Borza3.

Moartea și moștenirea lui Darwin

După o viață devotată cercetării, Charles Darwin moare în casa familiei lui din Londra pe data de 19 aprilie 1882 și este înmormântat la Westminster Abbey.

Odată cu trecerea în noul secol, studiile ADN au adus dovezi în privința teoriei evoluției, deși contradicții cu teoria Creaționistă, care spune că totul a luat naștere datorită lui Dumnezeu, există și în prezent2

Text: Madălin Burlacu

Surse:

1. http://www.biographyonline.net/scientists/charles-darwin.html

2. http://www.biography.com/people/charles-darwin-9266433

3. Ciobanu, Rodica, 2010. Ghidul Muzeului de Istorie Naturală, ed. Altip, Alba Iulia.

Expoziţia temporară: Călătorii mineralogice în Transilvania. Colecţia de minerale Samuel von Brukenthal

Locul de desfăşurare: Muzeul de Istorie Naturală

Vernisaj: Miercuri, 5 aprilie, orele 10:00

Durata: 5.04 – 31.12.2017

Curator: dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif

Partener: Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale

 

Text oferit de curatori:

Activitatea de colecţionar de tablouri, monede, medalii, piese de artă decorativă a lui samuel von Brukenthal este bine cunoscută. În schimb, mai puţin cunoscut este interesul baronului pentru adunarea unor mostre valoroase de minerale. Rodul activităţii de colecţionar de minerale şi pasiunea acestuia pentru mineralogie constituie tema acestei expoziţii în care sunt etalate 153 de eşantioane din colecţia baronului Samuel von Brukenthal.

Colecţia de minerale Brukenthal constituie şi ea o dovadă elocventă a multilateralităţii uimitoare a fondatorului muzeului care, pe lângă predilecţiile sale estetice şi spirituale, a consacrat o atenţie deosebită şi mineralogiei.

Originar unită cu celelalte colecţii ale Muzeului Brukenthal, colecţia de minerale Brukenthal a fost predată în anul 1923 de către conducerea de atunci a muzeului – cu menţinerea dreptului de proprietate – fostei „Societăţi Ardelene de Ştiinţele Naturii din Sibiu”. Cu ocazia fuzionării Muzeului de Istorie Naturală din Sibiu cu Muzeul Brukenthal în 1957, colecţia a ajuns din nou la sânul instituţiei-mamă.

În calitate de guvernator şi de acţionar în domeniul mineritului, von Brukenthal a avut posibilitatea de a ajunge în posesia unor eşantioane valoroase din punct de vedere mineralogic. Astfel, colecţia sa de minerale poate constitui, prin locul de colectare, varietate și diversitate o „călătorie mineralogică” în Transilvania.

Colecţia de minerale a baronului, extinsă după moartea fondatorului, are astăzi importanţă ştiinţifică, istorică şi muzeală. Ea este o dovadă palpabilă a preocupărilor şi cunoştinţelor despre natură, a generozităţii acestui precursor al cunoaşterii sistematice a mediului înconjurător ca premiză a protejării lui. Dacă Sibiul devine la sfârşitul secolului al XVIII-lea centrul ştiinţific al mişcării naturaliste ardelene, căpătând o notorietate internaţională ca centru cultural-ştiinţific, aceasta s-a datorat, în primul rând, baronului Samuel von Brukenthal, un mecena al ştiinţelor şi al artelor.

 

1 aprilie – Ziua Păsărilor în România

Astăzi în România se sărbătorește Ziua Păsărilor.

Data de 1 aprilie a fost aleasă pentru această zi pe de o parte pentru că seminifică sosirea păsărilor din zonele în care au iernat și pentru că la 1 aprilie 1906 a intrat în vigoare Convenția Internațională pentru protecția păsărilor utile pentru agricultură care în 19 martie 1902 a fost semnată la Paris de 13 tări europene, iar la 6 decembrie 1905 a fost ratificată.  Ulterior, în 18 octombrie 1950, la Paris a fost semnată Convenția internațională privind protecția păsărilor, act ce a înlocuit documentul inițial.

În România, Ziua Păsărilor, a început să fie sărbătorită în perioada dintre cele două războaie mondiale, cunoscută și ca perioada interbelică. Aceasta se ținea mai ales în școli, manifestându-se prin acțiunea de montare de cuiburi artificiale pentru păsări de către elevi sub îndurmarea profesorilor de știinte naturale.  După o perioadă în care acastă zi nu a mai fost sărbătorită, în anul 1993 Sociatatea Ornitologică Română – SOR a reușit să readucă în atenția publicului larg importanța acestei zile. Astfel că începând cu martie 1994, în urma solcitărilor din partea Societății Ornitologice Române – SOR, Ministerul Învățământului  și Științei a fost de acord și a aprobat să se organizeze în școli Ziua Păsărilor pe data de 1 aprilie. De asemenea, Societatea Ornitologică Română, an de an, organizează evenimente special dedicate acestei zile cu rolul de a conștientiza publicul larg cu privire la conservarea și protejarea păsărilor.

În muzeul nostru, vizitându-l, veți descoperi numeroase specii de păsări. Printre exemplarele expuse, apar și câteva specii precum zăganul, dropia, păsări care au trăit pe teritoriul țării noastre și care au dispărut în principal din cauza omului. Zăganul sau vulturul bărbos (Gypaetus barbatus), specie din grupul răpitoarelor de zi, cuibărește în regiunile montane izolate din sudul Europei, acesta impresionează prin dimensiunile sale, anvergura aripilor deschise atingând 3 m în lungime. La noi în țară a fost decimat de către om pentru că era considerat a fi un concurent al omului  în vânătoare. Acesta se hrănește mai ales cu măduva din oasele  diferitelor mamifere, pe care le aruncă de la înălțime pentru a le sparge. În decembrie 1927, la Turnul Roșu – Județul Sibiu, a fost împușcat masculul probabil al ultimei perechi de zăgani, acest ultim exemplar fiind etalat în diorama zonei temperate din expoziție.

Tot în cadrul expoziției puteți descoperi numeroasele specii de păsări din delta noastră în dioarama Deltei Dunării supranumită și “Paradisul Păsărilor”. Delta Dunării este o zonă specială de conservare avifaunistică, în această zonă cuibăresc 218 specii de păsări din totalul de 327 de specii de păsări întâlnite pe terioriul României, reprezentând 81% din avifauna noastră. Tot în această zonă vin special să cuibărească 81 de specii iar alte 60 de specii migrează prin acest loc. Delta Dunării este considerată cea mai întinsă rezervație de interes ornitologic din țara noastră, numeroase specii sunt protejate prin lege și unele sunt declarate monumete ale naturii cum ar fi: pelicanul, egreta mare, stârcul galben, cormoranul mic, piciorongul sau cataliga. Tot în deltă apar cele mai mari colonii mixte de păsări din Europa  formate  din pelicanul comun, pleicanul creț și cormoranul mare; și cea mai mare populație de pelicani comuni din Europa. 

Vă recomandăm să vizionați câteva documentare:

Delta Dunării – paradisul aproape pierdut realizat în 2013

https://www.youtube.com/watch?v=k9tvD0PRbso

Poporul migrator – Winged Migration realizat în 2001 https://www.youtube.com/watch?v=RrHpwfpswcA

 

Surse:

http://www.nationalbirdday.com/

http://www.sor.ro/ro/noutati/Ziua-Pasarilor-2016-la-Cluj.html

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/04/01/ziua-internationala-a-pasarilor-07-51-59

https://www.youtube.com/watch?v=k9tvD0PRbso

https://www.youtube.com/watch?v=RrHpwfpswcA

http://www.info-delta.ro/delta-dunarii-17/pasari-din-delta-dunarii-137.html

Rodica Ciobanu, 2010. Ghidul Muzeului de Istorie Naturală. Biblioteca Brukenthal XLVIII, Editura Altip- Alba Iulia, Sibiu.

Expoziția online 2M2O – Luna martie 2017: LUNA FEMEILOR

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

Luna martie: LUNA FEMEILOR

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” DIN SIBIU

Silvia Stein von Spiess (1901-1993), o pionieră a ornitologiei româneşti

August von Spiess, un pasionat vânător a avut o latură azi mai puţin cunoscută, aceea de activ ocrotitor al naturii. Pasiunea pentru colectarea de trofee a fost întregită şi de numeroase studii privind comportamentul animalelor sălbatice dar şi interacţiunile lor cu mediul în care trăiesc. Această pasiune este transmisă doar uneia (cea mai mare) din cele patru fiice ale sale, Silvia Spiess.

După o perioadă de instruire în particular, Silvia urmează Şcoala elementară luterană (1911-1912) şi apoi Şcoala civilă de fete de confesie luterană din Sibiu, pe care o absolvă în 1916, obţinând calificativul excelent. Dintre animalele crescute în curtea casei (pui de urs, bursuci, vulpi, mistreţi etc.) îi trezesc interesul în special păsările răpitoare (vulturi şi acvile) ţinute în volierele din grădina casei părinteşti.

În 1929, în calitate de membră a Societăţii Ornitologice Germane, susţine o comunicare la a 47-a sesiune a acestui for în Breslau (Germania), despre viaţa avifaunei din Delta Dunării. Participă la marele Congres internaţional de ornitologie din 1930 de la Amsterdam. Aici îl cunoaşte pe tânărul ornitolog Ion Cătuneanu, cel care va conduce Centrala Ornitologică Română şi cu care rămâne în cele mai bune relaţii pe durata întregii vieţi.

În primii ani ai activităţii sale, Silvia se bucură de sprijinul lui Andrei Popovici Bâznoşeanu iar în următorii ani colaborează cu renumiţi ornitologi precum Konrad Lorenz, Erwin Stressman, Oskar Heinroth, etc.

Deoarece România numai în anul 1936 pune bazele primei Centrale Ornitologice, până atunci, Direcţia Vânătorilor Regale înfiinţează o secţie ornitologică care o preia pe Silvia.

Învaţă metode de inelare a păsărilor la renumitele staţiuni ornitologice din Helgoland (Germania) şi Rossiten (azi Rybachy, districtul Kaliningrad Oblast, Rusia).

Principalele studii sunt îndreptate către zona inferioară a Dunării, a Deltei şi Insula Şerpilor, mai ales în timpul migraţiei şi a clocitului păsărilor iar lucrările rezultate în urma acestor cercetări apar în limbile germană şi română în revistele de specialitate.

Cu ocazia prezentării la Berlin, a unui scenariu de film documentar despre avifauna din România, îl cunoaşte pe Kurt Stein, care prezentase un film documentar nou despre animalele sălbatice. Se căsătoresc în 1934 în Germania şi pe baza intereselor comune se creează o strânsă legătură între cei doi, din care iau naştere filme ca “Din sălbăticiile Deltei Dunării. Imagini din viaţa păsărilor din Delta Dunării, Dobrogea şi Coasta Mării Negre” din 1935.

Deoarece tânăra ornitologă a devenit foarte cunoscută datorită numelui ei de fată, pe care îl păstrează pe lângă numele de căsătorie şi cel de naştere, publicaţiile sale vor apare sub numele de Silvia Stein von Spiess.

În 1937 se naşte unica fiică, Helga Stein, acest fapt determinând-o pe Silvia să se retragă de la cercetarea de teren.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial familia Stein este afectată profund de dificultăţile zilnice, pierzând casa şi toată averea. După moartea soţului la finele anului 1945, Silvia trece prin mai multe lagăre şi doar compunerea unor poezii îi mai alină durerea sufletească.

După terminarea războiului şi datorită faptului că şi-a păstrat cetăţenia română, Silvia revine în vara lui 1947 la locul natal, Sibiu.

Începând cu anul 1950 lucrează ca preparatoare la Muzeul Brukenthal iar cursurile de perfecţionare de la Timişoara şi Bucureşti o ajută să avanseze. Îşi reia studiile cercetând mai ales zonele din împrejurimile Sibiului. În acest timp determină şi sistematizează piesele din colecţiile ornitologice a Muzeului de Istorie Naturală din Sibiu şi reconstituie importanta colecţiei a lui Adam de Buda. Activează ca şi custode onorific pentru Comisia Monumentelor Naturii.

Munca ei la muzeu a avut ca drept rezultat în anul 1958 catalogul colecţiei ornitologice a Secţiei de Istorie Naturală a Muzeului Brukenthal, care, abia în 2005 apare sub redacţia fiicei sale Dr. Helga Stein şi sub revizuirea fostei asistente a lui Konrad Lorenz, Dr. Irene Würdinger.

După pensionarea din 1961 şi întoarcerea în Germania, participă în mod regulat la conferinţele anuale a Societăţii Ornitologice din Germania fiind încântată de documentarele privind viaţa din sălbăticie.

Înaintarea în vârstă o determină să se mute la fiica ei Helga, muzeografă la muzeul Roemer din Hildesheim. Colinele din Weserbergland, care se văd de la geamul ei, îi trezesc amintiri despre regiunea de munte din jurul Sibiului.

Trece în nefiinţă în 1993 la Hildesheim, ultimul locaş regăsindu-se la Viena, la cimitirul central, în cavoul familial al surorii sale Trude von Kövess.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Silvia cu o acvilă imperială, în faţa unei voliere din grădina casei părinteşti, în jurul anului 1930. (Arhiva foto a Dr. Helga Stein, fiica Silviei)

 

Despre acvila imperială (Aquila heliaca, Savigny, 1809)

Fiind răspândită mai ales în Dobrogea, Muntenia, centrul Moldovei și sudul Banatului, acvila imperială (Aquila heliaca, Savigny, 1809), cunoscută și sub denumirea de acvilă de câmp, în prezent se poate observa doar în pădurea Babadag din Dobrogea și în estul Transilvaniei.

O pasăre de talie mare, cu un penaj maroniu închis, ce trăiește în zone de câmpie și deal cu păduri de mică întindere, de regulă lângă apă. Specie monogamă ce poate atinge vârsta de 55 de ani. Regimul trofic e alcătuit din mamifere mici (în special popândăi), păsări și la nevoie chiar leșuri. Își poate procura hrana și de la alte păsări răpitoare, determinându-le să renunțe la pradă.

Cuibul este construit în copaci, uneori la o înălțime de 30-40 m față de sol și poate avea o circumferință de 3 m. În cazul în care cantitatea de hrană e precară, va apărea o competiție între progenituri, care poate duce la moartea prin inaniție a puiului mai slab dezvoltat sau chiar uciderea acestuia de către fratele mai mare.

Pe teritoriul țării acvila de câmp este o specie critic periclitată, cu un efectiv incert de 20-40 perechi clocitoare.

Modificări ale populațiilor se datorează în general tăierii pădurilor de luncă, a arborilor solitari din câmpii, precum și a diminuării resurselor trofice ca urmare a modernizării agriculturii.

Menţinerea copacilor în care se regăsesc cuiburi, reducerea deranjului rezultat în urma activităților de vânătoare, dar și construirea de cuiburi artificiale, sunt unele din cele mai importante măsuri pentru conservarea acestei păsări.

Este protejată prin Legea 13 din 1993, prin care România ratifică Convenția de la Berna, Legea 462/2001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice și Legea 406/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic.

Trofeul:

Nr. inv. – Vt 495

Data și locul capturării – 24.10.1903, loc. Oltina, jud. Constanţa

Colectorul – August von Spiess

Locul depozitării – Sala 2

Observații – bust montat pe suport din lemn sculptat şi lăcuit

 

 

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI

Farmacista Maria Jantea căs. Simonetti (1908 – 1991)

Prima farmacistă româncă licențiată proprietara unei farmacii în județul Sibiu

Maria Jantea căs. Simonetii s-a născut în 10 martie 1908, Ocna Sibiului, județul Sibiu.

A absolvit cursurile Facultății de Farmacie din Cluj – Napoca în mai 1932, ca apoi în septembrie să primească dreptul de liberă practică.

Anunțul oficial nr. 51.927 din 11 august 1932 prin care este comunicată licențierea farmacistei Jantea Maria (Extras din Monitorul Oficial București nr. 209/07.09.1932, Anunțuri Ministeriale/Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, fila 8033) – sursa http://www.digibuc.ro.

Se angajează ca farmacistă în Ocna Sibiului, farmacia ”Minerva”. După trei ani lucrând aici, în 24 septembrie 1935 devine farmacist diriginte. Tot în anul 1935, farmacista susține examenul de capacitate necesar obținerii concesiei pentru înființarea unei farmacii particulare.  A absolvit cu brio acest examen, dar tumultul politic și interesele materiale au întârziat inaugurarea farmaciei.

În 26 octombrie 1937 a fost deschisă publicului farmacia ”Izvorul Tămăduirii”, localizată în Piața Mare numărul 13, numită și Casa Lutsch.

Farmacia ”Izvorul Tămăduirii” a fost prima farmacie din întreg județul Sibiu al cărei proprietar este o femeie româncă licențiată.

Locația centrală a farmaciei, faptul că aici se preparau medicamente în cantități mari, iar  cosmeticele după rețete proprii, a adus prestigiu farmacistei Jantea, având și o situație financiară bună.  Farmacista a ajutat și angajat numeroși farmaciști (Veronica Posticescu Bouranu, Puiu Traian, Postescu Atanase, Aurelia Drăgănescu).

Asemenea tuturor farmaciilor particulare din Sibiu, farmacia ”Izvorul Tămăduirii” a fost naționalizată în 1949, după 12 ani de activitate.

Maria Jantea a continuat să lucreze ca farmacistă în diferite farmacii de stat din Sibiu până la pensionare.

Farmacist M. Jantea rămâne în istoria farmaciei sibiene ca PRIMA FEMEIE LICENȚIATĂ PROPRIETARA UNEI FARMACII în județul Sibiu, iar prin munca ei un exemplu demn de urmat pentru generațiile viitoare.

Un buchet de flori în laboratorul Muzeului de Istoria Farmaciei – Filtrul Berkefeld

Ceramica acestui filtru era obţinută din diatomit. Diatomitul este o rocă sedimentară silicioasă, formată din roci stratiforme care au în constituție 50% resturi de diatomee (Clasă de alge microscopice monocelulare brune-gălbui, cu corpul închis între două valve silicioase, de forma unui capac de cutie) prinse într-o masă de opal, de culoare alb-gălbuie până la brună, friabile și aspre la pipăit, cu textură omogenă și porozitate ridicată. Rocile sunt ușoare și cu o densitate scăzută. Materialul din care este alcătuit diatomitul este oxidul de siliciu, neutru din punct de vedere chimic, care nu se dizolvă în apă și care privit la microscop are diferite forme de cristalizare. Diatomitul calcinat (tratat termic) este folosit pentru obținerea filtrelor.

Filtrul Berkefeld a fost inventat în 1891, Germania, ca apoi în 1922 datorită utilizării lor multiple să fie comercializat de către firma Berkefeld Filter Co. din Marea Britanie. Berkefeld era numele proprietarului minei de la Hanovra, Germania, de unde se obţinea materialul ceramic. Filtrul Berkefeld este un bun filtru bacterian pentru apă, utilizat în laboratoarele de microbiologie, în farmacii, locuinţe sau chiar pe teren.

Alcătuire: În interior, filtrul este format din doi cilindrii de metal aşezaţi unul deasupra celuilalt.

Primul cilindru prezintă superior un capac, iar inferior este prevăzut cu găuri continuate cu coloane de filtrare din ceramică ce se deschid în cel de-al doilea cilindru.

Principiul funcţionării filtrului era simplu: cilindrul superior era umplut cu apă, apa forţată de gravitaţie se prelingea pe coloanele din ceramică şi ajungea în cilindrul inferior unde era depozitată şi evacuată în funcţie de necesitate. Unele filtre erau echipate cu un miez de carbon pentru a acţiona ca un absorbant de dezodorizare a apei. Cilindrii puteau fi impregnaţi cu argint pentru a inhiba dezvoltarea bacteriilor. Anumite filtre, în funcţie de gradul de porozitate a ceramicii, elimină de asemenea anumite ciuperci microscopice şi pulberile în suspensie. Filtrele erau sterilizate prin autoclavare sau prin sterilizare cu vapori după curăţare.

 

 

Interiorul muzeului – decorația tavanului

Când vizitați muzeul nostru puteți admira decorațiunile tavanului – decorațiuni care s-au păstrat încă de la deschiderea muzeului – acestea apar sub forma unor casete pictate cu elemente fitozoomorfe. Totodată, veți desoperi la baza tavanului cele 17 nume ale fondatorilor muzeului, naturaliști care și-au adus o contribuție însemnată prin cercetările pe care le-au întreprins în domeniul științelor naturii, cu precădere în Transilvania.

Cei 17 fondatori au fost: : J.C.G Baumgarten (botanică), J.M.Ackner (istoric, geologie, paleontologie), Michael Bielz (geologie, malacologie), D.J.Leonhard (botanică, geografie), L.J. Neugeboren (paleontolog), E.A.Bielz – ( malacologie, coleoptere, geologie, geografie), Karl Fuss (entomologie), Michael Fuss (botanică), J.F.Schur (botanică), J.S. Jikeli (geologie), Fr.F. Fronius (botanică, istorie, publicistică), G.A.Kayser (chimie, farmacie și botanică), J.D. Czekelius (geologie, paleontologie), M.Guist (astronomie, fizică, meteorologie), I.Schlauf (astronomie), L.Reissenberger (meteorologie), F.Binder (farmacie, comerț, etnografie).