Despre domnul Beneamin – pasionat de fotografie și natură

Anunțuri

Expoziția online 2M2O : LUNA DECEMBRIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

Expoziția online 2M2O : LUNA NOIEMBRIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

Expoziția online 2M2O : LUNA OCTOMBRIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

Simpozionul „Api-History”

Începând din anul 2016, Muzeul Național Brukenthal prin Muzeul de Istoria Farmaciei este partener al Societății Române de Istoria Farmaciei (SRIF) secția Sibiu și Casa Gazelor Mediaș în desfășurarea proiectului cultural – educațional „Tradiții Farmaceutice Sibiene”. Lunar, în sala Multimedia a Muzeului de Istorie Naturală sau incinta Muzeului de Farmacie au fost susținute prelegeri tematice și diverse activități.
În luna octombrie, Sibiul găzduiește a X-a ediție a Congresului Național al Societății Române de Apiterapie. Cu această ocazie, în cadrul proiectului „Tradiții Farmaceutice Sibiene”, va fi organizat simpozion satelit „Api – History” la Muzeul de Istorie Naturală (Sala Multimedia) în data de 7.10.2017, orele 11:30 – 13:00, moderatori Conf. dr. Farm. Ladislau Rosenberg și muzeograf Ana-Maria Păpureanu
Detalii privind desfășurarea simpozionului la:
http://www.apiterapie.ro/…/simpozion-satelit-api-history-s…/

Simpozion Satelit Api-History (Sibiu 2017)

Simpozion  satelit “ApiHistory”                    Sâmbătă, 7 octombrie 2017, 11:00 – 13:00

organizat în cadrul proiectului „Tradiţii farmaceutice sibiene” prin colaborarea dintre

SRIF Sibiu şi Muzeul Naţional Brukenthal.

 

Sala multimedia (40 de locuri) a Muzeului de Istorie Naturală (Str. Cetăţii nr. 1, Sibiu),

din cadrul complexului Muzeului Naţional Brukenthal

ModeratoriConf. dr. Farm. Ladislau ROSENBERG, Muzeograf Ana-Maria PĂPUREANU


Lucrări orale

  1. Dr. Ing. Harnaj Viaceslavpromotor al Apiterapiei                       

Autori: dr. Farm. pr. Gabriela Vlăsceanu, Farm. Veronica-Lili Ivopol, Dr. Biolog Iuliana Crişan

  1. Apiterapia în colecţia Muzeului de Istoria Farmaciei din Sibiu

Autori: Muzeograf Ana-Maria Păpureanu (Muzeul National Brukenthal, SRIF Sibiu)

  1. O bibliografie a floralului melifer din Ţara fagilor            

Autori: dr. Farm. pr. Gabriela Vlăsceanu, Farm. pr. Maria-Gabriela Suliman, Istoric Antoaneta Marinescu Lucasciuc, Asistent pr. de Farmacie Marcela Turcu

  1. Tradiţional şi modern în Apiterapie                        

Autori: Conf. dr. Farm. Ladislau Rosenberg (ULBS, Facultatea de Medicina , SRIF Sibiu)


Masă rotundă

Tradiţional şi modern în Apiterapie”, la care vor participa membrii SRIF* Sibiu (cadre didactice, studenţi, farmacişti), membrii SRIF & ACFB** Bucureşti precum şi alţi participanţi la Congresul Naţional de Apiterapie, în limita locurilor disponibile (40)


Pentru mai multe informatii poate fi contactat dl. Conf. dr. Farm. Ladislau Rosenberg, prin mobil la: 0787811490 sau prin E-mail la: rosenlaszlo@yahoo.co.uk


*    S.R.I.F. = Societatea Română de Istoria Farmaciei

** A.C.F.B. = Asociaţia Cercul Farmaciştilor din Bucureşti


13:00-14:00 h.
Vizită la Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu (opțional)
Piața Mică nr. 26, Sibiu
Ghid: Muzeograf Ana-Maria PĂPUREANU

Sursa: Muzeul Național Brukenthal

Expoziția online 2M2O : LUNA SEPTEMBRIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

 

POVESTEA DIN SPATELE TROFEULUI

“Personal, n-am avut mai mult de patru întâlniri cu Lynx lynx, în care, din păcate, de două ori n-am putut face uz de arma mea.

Prima oară a fost în vara anului 1899, când am făcut o scurtă excursie în zona alpină unde, la o vânătoare de capre negre la dibuit pe terenul meu de vânătoare, am întâlnit întâmplător un cioban care mi-a povestit că, nu de mult, peste stâna lui năvălise un urs capital care de atunci îi tot tulbura turma. De aceea, m-am hotărât repede și, în loc să mă duc spre culcușul meu, am coborât la stâna cu pricina. Cum până seara târziu nimic nu tulburase liniștea turmei, m-am învelit într-un cojoc de oaie și m-am culcat cu gândul ca, la primul lătrat al câinilor, să fiu imediat gata să trag.

Spre ziuă, înainte de revărsatul zorilor, dincolo de pârâu s-a pornit o larmă infernală și, când m-am repezit cu arma în direcția aceea, am văzut cum câinii încălciți într-un ghem compact urmăreau peste grohotiș o umbră sură. Am alergat cum am putut pe lumina neclară ca să-i tai calea presupusului urs, dar, deși mă apropiasem cam la 40 de pași, n-am putut să văd nici un urs printre câinii care băteau pe loc. Încurajat de apropierea mea, un câine cu blana de culoare deschisă s-a repezit spre stâncă, pentru ca, atacat de un animal cenușiu, să sară înapoi spre mine schelălăind jalnic, în vreme ce fiara a dispărut printr-un salt uriaș în jnepenișul apropiat. Așadar, răpitorul anunțat de lătratul câinilor nu putea fi un urs, ci numai un râs, după cum mi-au confirmat chiar ciobanii, care au spus: Astăzi n-a fost pare-se, ursul cel mare, ci acela mic și roșcat, cu coada scurtă, râsul.

A doua întâlnire cu acest răpitor care se teme de lumină a fost în toamna lui 1902, în timpul boncănitului cerbilor. Tăcerea cerbilor în terenul meu de vânătoare și sfiala frapantă a celor câteva căprioara m-au făcut să trag concluzia ca în zonă s-ar afla atât ursul, cât și lupul. Că ar fi putut fi vorba și de prezența râsului , am aflat abia la ultima mea vânătoare la dibuit din sezonul respectiv.

Pe cer mai licărea ici și acolo câte o stea când, părăsindu-l pe omul meu, care ținea și câinele, m-am apropiat prudent de marginea parchetului. Încă nici nu ajunsesem acolo când, prin labirintul întunecat al trunchiurilor, am văzut la marginea pădurii și a luminișului silueta unui animal, a cărui statură zveltă mi-a atras imediat atenția.

Dar abia am zărit animalul, că acesta a și început să înainteze  încet și sigur de sine, dându-mi astfel prilejul de a-l recunoaște după coada scurtă și urechile ascuțite ca fiind un râs. Distanța dintre noi se tot reducea până când, în cele din urmă, ne-am aflat față în față la nici 20 de pași depărtare unul de altul. Dar, în cele din urmă, ochii pătrunzători de pisică m-au recunoscut și, făcând o întoarcere bruscă, râsul s-a refugiat în întunecimea pădurii din jur. Am tras la noroc, dar fără succes. Agila pisică dispăruse teafără, pentru totdeauna, în desișul protector.

Cu prilejul unui dibuit de capre negre pe muntele Negoiu, tânărul meu însoțitor la vânătoare a avut parte de o întâmplare absolut originală. În timp ce eu mă apropiam pe furiș de un țap negru, în care apoi am și tras, detunătura focului meu în stâncile din apropiere a pus pe fugă un râs, care a dat drept peste omul meu, pe care-l lăsasem cu bagajele mai în urmă, de unde să poată țină sub observație țapul. La fel de îngrozit ca și acesta, râsul s-a oprit brusc, pentru ca apoi să dispară printre stânci cât de repede a putut.

Era la sfârșitul lui august 1913 când, în compania unui tovarăș de vânătoare din Germania, care era în același timp și pictor de scene de vânătoare și animalier, și a fiicei mele mai mari, Silvietta, am urcat în munți pentru a tulbura cu copoii mei liniștea idilică a unui cerb în seu, pe care-l știam de mult. Cu toate încercările de a aștepta vânatul la trecătoare, apoi la pândă și dibuit, în arșița cumplită a zilei nu m-am ales cu nimic altceva în afară de înțepăturile țânțarilor și a altor insecte.

Nici pe 1 septembrie nu ne-a mers mai bine și chir și pânda împreună cu fetița mea a fost zadarnică. De aceea, am hotărât s-o luăm încetișor spre casă și să-i explic copilei mele principiile  dibuitului, în teorie și în practică. Îi explicam și îi arătam, mă opream deseori și o puneam pe ea să cerceteze terenul, până când, în cele din urmă, lumina bună de ochire a dispărut cu totul și n-am mai avut nici o posibilitate de a recunoaște un eventual vânat. Încă doar câțiva pași și ieșim din pădure – eu înainte, Silvia chiar în urma mea – pe un teren sterp.

Dintr-o dată am înlemnit. Pe marginea întunecată a muntelui, perfect vizibilă pe cerul mai luminos al înserării, se deslușea silueta unui trunchi de copac, ba nu, a unui animal, a unei pisici domestice șezând. Dar cum ajunsese aici? Aha, o pisică sălbatică! mi-a fulgerat prin minte. Ridic arma și privesc prin lunetă. Urechi ascuțite, îndreptate în sus, un cap de pisică întors în același clipă spre stânga. Las arma jos, armez fără zgomot pușca și o pun din nou în poziție de tragere, fixez reticulul lunetei pe marginea de jos a siluetei și trag. Orbit de lumina focului tras, nu pot să văd rezultatul. Pocnet surd al glonțului în țintă, dar locul unde se aflase silueta era acum gol. Cred că avem o pisică sălbatică, i-am spus micuței mele și am pornit cu pas grăbit la deal, spre locul unde dispăruse silueta. Dar chiar atunci animalul a început să alunece pe spate, cu labele bătând neputincios în aer, pe panta din fața mea. Un vânat mare, cu pântecele alb ca zăpada. Dumnezeule! Văd, oare, bine? Tată, un râs, un râs!, a răsunat în spatele meu glasul limpede de copil. Fără să scot o vorbă, voiam să scot cu mâna sau să țintuiesc locul cu piciorul animalului, care mai bătea aerul cu labele lui puternice, pentru a nu îl lăsa să ajungă în pădurea de molizi. Dar pisica deja se ridicase. Un trup zvelt pe picioare înalte, relativ puternice. Vreau totuși să-l prind, căci nu pot lăsa să-mi scape așa ceva, dar alunec pe solul înclinat și ud de rouă și o iau la vale. Mă ridic dintr-un salt și trag cu arma după el. Fiara se rostogolește și dispare în întunericul pădurii de molizi. Am rămas fără grai. Totul s-a petrecut prea pe neașteptate. De ani de zile nu mai văzusem un râs și deodată, într-o beznă aproape deplină, într-o poiană la vreo 15 pași în fața mea, era un râs care parcă ieșise din pământ. Fără să scot o vorbă, mi-am controlat carabina. Nici ea, nici luneta nu pățiseră nimic.

Deodată mă simt cuprins de două brațe de copil, Silvietta mă sărută cu foc și strigătul ei: Tată, l-am prins, l-am prins! Sparge liniștea serii. Da, da, a fost un râs, fetița mea! Un râs, am adăugat eu, ca o confirmare pentru mine însumi, căci mă așteptam la orice alt vânat în afară de această fantomă neliniștită din pădurile noastre transilvănene. Dar acum nu mai era timp de pierdut. Îmi chem oamenii și câinii cu cornul de vânătoare și, împins de curiozitatea de a afla ce se petrecea, mi se alătură și prietenul meu pictor, cu un reflector electric. Apuc lampa și pușca ușoară cu alice și o singură țeavă a fetiței mele, iau și cureaua mult încercatului meu Harro și le spun celorlalți să mă urmeze la lumina lanternei. Bravul meu copoi ținut în curea se lansează trăgând violent la vale. Suntem deci pe urma de sânge.

Soldatul meu preia acum câinele, Vigyaz și Wanda sunt lăsați din lesă și înaintăm prin pădurea deasă. Încă 50 de pași, apoi un lătrat furibund, un scheunat și un urlet de durere, și în lumina reflectorului vad cum Wanda, înșfăcată de râs, dispare în umbra întunecată a unui brad stufos. Strigătul meu puternic Hussa îndeamnă oamenii și câinii la acțiune. O urmărire scurtă și, luminată din plin de reflectorul electric, în fața mea stă în picioare, cu ochii arzând și arătându-și colții, periculoasa pisică, prizonieră celor trei câini. O imagine fulgerătoare dar de neuitat. Focul tras de mine răsună înfundat în pădurea de conifere. Fac un salt, apuc de grumaz animalul rănit mortal, pun un genunchi pe el și nimeni pe lume nu-mi mai poate smulge această pradă rară. Oasele trosnesc, fiara își mușcă propria labă. În acest moment pictorul și fetița mea sunt lângă mine. Ah, așa ceva,așa ceva, felicitări!, strigă în culmea uimirii bravul meu tovarăș de vânătoare, care până atunci n-avusese nici cea mai vagă idee despre ce se petrecea. Încă un zvâcnet convulsiv. O ultimă încordare a mușchilor de oțel și doar cu un efort uriaș reușesc să țin pisica la pământ. Strâng periculosul cu cureaua și acum al meu e. Era un râs adult mascul, care pe cântarul meu de buzunar cu arc cântărea 24 kg. Partea inferioară a trupului, de un alb orbitor, spinarea roșie ca la vulpe  și numeroasele puncte de un negru intens îi confereau animalului o înfățișare superbă, viu colorată.

În sfârșit, aici ar mai trebui admis că, alături de urs, râsul este cu siguranță cel mai interesant vânat, atât din Europa, cât și din întinsele noastre păduri din Carpați, în majoritatea cazurilor mai mult bănuit decât văzut.

Înzestrat cu un auz extraordinar și cu un văz neobișnuit de pătrunzător, acest sângeros animal de pradă nocturn știe să scape cu viclenie de toate urmăririle cu arma și să evite abil orice pericol. De aceea, oricine se poate considera norocos dacă, departe de tumultul orașului, în pădurea întunecată, capricioasa zeiță a vânătorii îi oferă priveliștea acestui răpitor viclean, dar și mai norocos dacă un singur foc îi pune la picioare frumoasa blană cu pete colorate a atât de rar întâlnitei feline.”

 

Expoziția online 2M2O : LUNA AUGUST

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA AUGUST – LUNA PĂDURII în onoarea lui August Roland von Spiess (6 august 1864 – 4 aprilie 1953)

Este luna lui Gustar. Departe de căldură și de agitația “junglei urbane”, dorim să mergem într-un loc liniștit, răcoros – în PĂDURE.

Pădurea este un spațiu de recreere şi procurare a hranei (fructe, ciuperci, vânat) dar și o sursă de materie primă pentru industria lemnului. În ciuda degradării actuale a mediului, pădurea este un sistem ecologic complex, care încă mai oferă servicii cu caracter social, economic și de mediu.

La începutul secolului al XX – lea pădurea era considerată „o asociație strânsă de plante lemnoase ale căror produse principale sunt lemnul și coaja”, iar contemporan, pădurea este “un element al landșaftului geografic, unitate funcțională a biosferei, compusă din comunitatea vegetației forestiere (în care domină arborii și arbuștii), a animalelor și microorganismelor care în dezvoltarea lor biologică sunt interdependente și acționează asupra habitatului lor”. De aici reiese faptul că principalul rol al pădurii nu doar cel de furnizare a resurselor lemnoase ci și de adăpost al biodiversității.

PĂDURILE VIRGINE ALE ROMÂNIEI – CEA MAI ÎNTINSĂ SUPRAFAȚĂ DE PĂDURI VIRGINE DIN EUROPA   (250. 000 ha.)

Când spunem că România este o țară frumoasă, ne referim la natura sa pură și sălbatică. Pădurile sale virgine (neafectate de intervenția omului) sunt printre ultimele rămase în Europa, dar, noi, posesorii lor, nu ne obosim să le recunoșteam valoarea și să le protejăm îndeajuns. Dacă unii se întreabă la ce e de folos să avem păduri virgine sau păduri (când de fapt avem nevoie de lemn, dezvoltare locală și în cele din urmă de beneficii pecuniare) atunci aceia fac parte din grupul unor minorități fără scrupule cărora nu le pasă de conceptul dezvoltării durabile.

Bihor, Maramureș, Caraș-Severin și Suceava sunt județele care se pot lăuda cu suprafețe însemnate de păduri virgine iar Joagăre-Dealul Dobrei, Conțu și Rindibou sunt doar câteva din pădurile virgine de pe teritoriul județului Sibiu.

 

PĂDURILE DE FAG ALE ROMÂNIEI – CEA MAI MARE SUPRAFAȚĂ DE PĂDURE CU ACEST ARBORE DIN AREALUL EURO – ASIATIC (aproximativ 2.000.000 ha., peste 30% din suprafața împădurită a țării)

Pădurile de fag din România adăpostesc peste 40 de specii de fauna și numeroase plante endemice țării noastre.

FUNCȚIILE PĂDURII 

Beneficiile directe (produsele pădurii), datorită regenerării lor în mod continuu, au o valoare foarte importantă pentru dezvoltarea societății. Dar furnizarea acestor resurse regenerabile depinde de recoltarea lor în mod echitabil și responsabil.

Cel mai important produs este lemnul, folosit la fabricarea mobilei, în construcții, în papetărie, la ambalarea produselor (cutii de carton), la fabricarea șervețelelor, etc. Alte bunuri pe care pădurile le oferă sunt produsele alimentare de natură vegetală și animală (ciuperci, fructe de pădure, melci, specii de vânat, etc.) precum și plantele medicinale.

Pădurea ne oferă și numeroase beneficii indirecte care nu pot fi sesizate imediat, ci în decursul unei perioade îndelungate de timp. În continuare dorim să enumerăm (poate) cele mai importante servicii furnizate de către ecosistemele forestiere.

Protejează solul împotriva eroziunii și degradării, contribuind la reducerea scurgerii de suprafață și prevenind eroziunea accelerată a solurilor, respectiv a reliefului. Protejează apele curgătoare precum și comunitățile ce trăiesc pe cursul acestora, prin stabilizarea debitelor și reducerea cantităților de aluviuni transportate. La nivelul coronamentului arborii rețin cu ajutorul frunzelor o parte din apa din precipitații, în acest sens scade volumul de apă care ajunge pe sol, care ar putea sa producă scurgeri pe versant. La nivelul solului, pădurea favorizează infiltrarea apelor din precipitații, reduce debitele râurilor și stabilizează malurile.

Sistemele radiculare ale arborilor stabilizează și versanții, în același timp protejând căile de acces, locuințele, împotriva alunecărilor de teren.

Moderează valorile ridicate ale temperaturii și umidității. Dacă există o pădure în vecinătatea locuinței noastre, atunci pădurea va diminua căldura excesivă din sezonul cald dar și din cel rece. Deci, reglează climatul.

Dacă perdele forestiere sunt așezate perpendicular pe direcția vântului, atunci ele vor fi un obstacol în calea acestuia, reducându-i viteza.

Protejează căile de transport și culturile agricole de înzăpeziri și viscole. În timpul iernii, perdelele forestiere contribuie la răspândirea uniformă a zăpezii, care nu e purtată de vânt ci e reținută pe câmp.

Purifică atmosfera, fixează carbonul și oferă oxigenul necesar viețuitoarelor; aerul pădurilor este curat iar noxele sunt în cantități mici.

Să nu uitam că pădurile promovează sănătatea prin intermediul resurselor sanogene pe care ni le pune la dispoziție: plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci comestibile, etc.

Valorificarea arborilor uscați se face prin intermediul tăierilor de igienă, acestea având rol și de prevenire a extinderii unor dăunători. În realitate, lemnul mort poate fi un habitat, adăpost sau o sursă de hrană, pentru licheni, ciuperci, insecte, păsări și mamifere, aceste tăieri putând crea dezechilibre în ecosistemele forestiere.

Deși lemnul mort prezintă interes pentru localnici (fiind folosit ca lemn de foc), acesta a început să fie un indiciu al gradului de naturalețe a pădurilor. Recunoașterea importanței arborilor uscați în cadrul strategiilor de conservare a biodiversității forestiere, poate duce la schimbarea pozitivă a unor declinuri din cadrul acestor ecosisteme.

Pădurile sunt și  legate de identitatea culturală şi religioasă a unei comunități. Avem ca exemple pădurile evocate în operele literare sau în legende, păduri în care au loc obiceiuri tradiționale sau cele care se află în apropierea monumentelor istorice, a mănăstirilor, etc.

           “Îmi voi aduce aminte adesea de drumul spre mănăstirea Tudorei din ținutul Botoșani, cu văile largi, pline de cununile roșcate ale fagilor. Parcă erau niște nori împurpurați de asfințit și lăsați spre pămînt. Înainte de a cădea, frunzele iau nuanțele variate ale arămiului, când bătînd în roșu când în gălbui. Niciodată însă n-am pătruns frumusețea pădurilor de fag decît în drumul dintre Lotru și Rîul Sadului de lîngă Rășinari. Rămas singur, fără călăuză, trăgînd de frîu o mîrțoagă de cal care șchiopăta, a trebuit să scobor ceasuri întregi drumul șerpuit ce duce spre valea îngustă”, scria naturalistul Ion Simionescu în una din cărțile sale.

Dacă în Maramureș e bine să se mănânce primele frunze apărute de fag și neapărat cu mâna dreaptă pentru a fi peste vară mereu tânăr, atunci în Țara Făgărașului (Țara Oltului), de Armindeni sau Ziua Pelinului (1 mai), se pun ramuri verzi de fag la poarta gospodăriei, ca să nu intre strigoaicele la vite și să le ia laptele. Deci, din punct de vedere cultural, pădurea menține vie identitatea unei comunități sau a unei zone.

 

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS” comemorează în 6 august 2017, 153 de ani de la nașterea lui August Roman Roland von Spiess.

 Spiess avea de la o vârstă fragedă veleități spre cunoașterea naturii:

Nu prea mă împăcam cu cartea și învățam în silă, căci mă interesa mai degrabă lumea păsărilor și a insectelor, reptilele și peștii, decât latina sau matematica. La vârsta de 8 și 10 ani mă imboldea un dor nespus de libertate și mă simțeam foarte atras de natură și viețuitoarele ei”.

 Toată viața, Spiess a fost un iubitor și ocrotitor al pădurilor țării noastre:

„Nu-mi pot imagina aceste păduri minunate, aceste stânci şi aceşti munţi fără neastâmpărul lupului, fără râsul cu blana pătată, fără mistreţul scurmător, mândrul cerb şi ursul voinic. Ei sunt viaţa şi poezia pădurilor străvechi, nestematele acestor păduri minunate ale Carpaţilor. Fie ca o soartă binevoitoare să ocrotească multe generații de-a rândul aceste creste înalte deasupra cărora doar zăganul cu pieptul auriu să descrie cercuri largi în marea azurie a eterului și cutezătoarea acvilă să mai poată scruta întinderile necuprinse în căutarea prăzii.

Dumnezeu să-i aibă în pază!”

Poate fi greu de crezut că, vânătorii, colecționari de trofee, vânează nu numai din pasiune dar și în vederea studierii speciilor de interes cinegetic și respectiv a naturii. Pe ei îi interesează aspecte legate de etologie și ecologie, iar acțiunea în sine de a vâna nu mai prezintă interes în comparație cu acumularea cunoștințelor în domeniile mai sus amintite.

August von Spiess a fost un “personaj emblematic în lumea vânătorilor din Transilvania de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX – lea, care a întruchipat perfect bravura, devotamentul și pasiunea extremă pentru tot ce înseamnă vânătoare sălbatică, îndeletnicire ce în acele vremuri nu cunoștea bariere sau opreliști.”

Funcția de Director al Vânătorilor Regale i-a oferit și prilejul de a studia natura, o mare parte din studii fiind îndreptate spre fauna ornitologică, deoarece printre terenurile de vânătoare administrate de el se afla și o suprafață considerabilă din Delta Dunării. Cercetările sale s-au îndreptat și către alte specii: acvile, lupi, capre negre, mistreți, ursi, etc.

Număr de inventar 3205 – Portret August R. von Spiess, ulei pe carton, autor Helmut Konnerth, 1922.  

Spiess la vânătoare de cocoș de munte în Munții Cindrel – 1932.

Avertizări ale lui Spiess

           “Nu avem oare o dureroasă pildă în pustiirea celor circa două milioane de hectare pădure, căzută pradă lăcomiei omenești și exageratului spirit de comerciant prin care codrii mândri de odinioară s-au transformat în terene pustii. Huma ușoară a pădurei de odinioară e spălată, șoselele, arăturile, fânețele sunt umplute cu pietriș, cresc din pământ pereți de piatră stearpă, verdele codrului se transformă în carst pustiu și trist!

            Trezți-vă, voi, patrioți și cetățeni legați de această minunată Țară! Opriți-vă în devastarea minunaților voștri codrii și a celei mai frumoase podoabe a lor: vietățile! Gândiți la viitorul copiilor voștri și a generațiilor îndepărtate! Cupiditatea omenească și neînțelegerea nu rămâne multă vreme nepedepsită. Splendida înfățișare a țării și bogățiile ei se duc, se nimicesc sub ochii noștrii”!    

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI DIN SIBIU vă prezintă remedii din ”pădure”:

Borcan farmaceutic din lemn, vopsit în negru, datat secolul al XVIII – lea. Prezintă inscripționat simbol alchimic pentru pulbere sau pulvis și denumirea remediului Viscus Quer. Este praful sau pulberea de vâsc comun (Viscum album subsp. album) care a parazitat un stejar (Quercus robur L.), utilizat în tratamentul epilepsiei şi a convulsiilor severe. A aparținut farmaciei ”La Coroana” din Sibiu.

UNG: JUNIPERI. unguent pe bază de Ienupăr (Juniperus communis L.), un conifer ale cărei proprietăţi terapeutice erau utilizate în tratarea multor afecţiuni şi boli. Unguentul era indicat în toate tipurile de reumatism, spondiloză, lumbago, spasm, picioare reci umflate, urticarie. Borcanul farmaceutic din porțelan (nr. inv. F 2848) a aparținut Farmaciei ”La Vulturul Negru” din Sibiu și este datat secolul al XIX-lea.

Borcanul farmacutic din lemn, vopsit în galben, datat secolul al XVIII – lea, a aparținut unei farmacii din Baia Mare. Pe etichetă este inscripționat BULB SCYLLAE. În interiorul borcanului se află o pungă din hârtie cu un bulb de viorea.

Vioreaua (Scilla bifolia L.)  crește în special în pădurile umbrite de foioase. Este o plantă toxică şi iritantă, conţinând scilitoxină, scilaina (glicozid), mucilagii şi saponine iritante. Doar trei grame administrate intern produc vomă, diaree, aritmii şi chiar stop cardiac. Remediile având la bază extracte din viorea puteau fi realizate numai după neutralizarea scilitoxinei şi a saponinelor iritante. Remediile obținute din bulbul plantei erau folosite în boli cardiace, pulmonare și renale.

CONCLUZII

Pădurile sunt un patrimoniu a cărui valoare nu se poate estima. Una din resursele cele mai valoroase ale omenirii dar și cele mai intens exploatate. Aceste ecosisteme adăpostesc aproximativ două treimi din speciile de uscat la nivel mondial, specii care sunt amenințate odată cu despăduririle masive. Pe teritoriul României încă mai sunt păduri sălbatice care reprezintă habitatul unei bogate biodiversități.

Însă, această biodiversitate este periclitată de către activitățile antropice: tăieri ilegale, braconaj, legislație precară și aplicată eronat, consecințe a unei administrări bazată mai mult pe exploatarea economică și mai (sau foarte) puțin pe cea durabilă. A privi pădurea doar ca pe un furnizor de lemn neținând cont de beneficiile indirecte pe care ni le oferă va conduce la un impact negativ asupra întregii omeniri.

“Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafețelor sistemelor forestiere și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei.”

Și în cele din urmă ce putem face?! O simplă apartenență la un ONG care protejează mediul și semnarea, respectiv, distribuirea pe rețelele sociale a unor petiții privind protecția pădurilor nu e suficientă.  Implicarea personală în ceea ce privește campaniile de plantare a acestor organizații este una din soluții. Iar dacă potecile din păduri sau munţi pe care le străbați, vor rămâne curate în urma ta, atunci acest fapt constituie un alt pas către o gestionare raţională a acestei resurse naturale extrem de valoroase.

VĂ AȘTEPTĂM SĂ VIZITAȚI MUZEELE ȘI SĂ ADMIRAȚI OBIECTELE PREZENTATE!