Expoziția „Gușterița prin ochii paleontologului”

Expoziţia: Guşteriţa prin ochii paleontologului

Locul de desfăşurare: Muzeul de Istorie Naturală

Durata: 25.04 – 31.12.2017

Curatori: dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif

Text oferit de curatori.

Expoziția „Gușterița prin ochii paleontologului” prezintă fosile colectate de Johann Michael Ackner din Dealul Gușterița (Hammmersdorf) aflate în colecția paleontologică a Muzeului de Istorie Naturală.

Expoziția este deschisă la sediului Muzeului de Istorie Naturală, str. Cetății nr. 1 până în  31.12.2017.

Sibiul/Hermannstadt-ul secolului al XVIII-lea, ca centru administrativ al Transilvaniei, a contribuit la miscarea naturalista prin cercetări ştiinţifice, descoperiri de aflorimente importante paleontologic (Guşteriţa, Turnu Roşu etc.), publicaţii, colecţii etc. devenind astfel şi centru cultural-ştiintific

Guşteriţa sau cu denumirea saxonă Hammersdorf (ung. Szentersébet) datată ca aşezare încă de la începutul secolului al XIII-lea numită în scrieri villa Umberti (1309) şi villa Humberti a fost una dintre aşezările săseşti din jurul Sibiului cunoscută prin descoperirile arheologice dar şi paleontologice. În prezent cartier al Sibiului, Guşteriţa, de fapt Dealul Guşteriţa, domină altitudinal nord-estul oraşului. Primele referiri in literatura geologica despre Dealul Guşteriţa le datorăm activităţii publicistice a membrilor Societăţii Ardelene de Ştiinţele Naturii din Sibiu, cea care a fondat Muzeul de Istorie Naturală. Astfel, dupa 1850 apar articole despre fosilele de la Guşterita în revista Verhandlungen, elaborate de L.J.Neugeboren, M.J.Ackner. 

In secolul XX, geologi de renume precum M.D.Ilie (1955) si mai tarziu Vancea (1960) si Ciupangea et al. (1970), Ichim (1970) in prezentarea faunei ponţiene si pleistocene din sudul Transilvaniei, atrag atenţia asupra aflorimentului din Dealul Gusterita şi au făcut referiri, ca dovezi ale vârstei, la fosilele din colectia Ackner. Toţi remarcau importanţa ştiinţifică a colecţiei şi meritele lui Ackner în descoperirea aflorimentului.

Arealul Guşteriţa, din punct de vedere geologic, face parte din partea sudică a Bazinului Transilvaniei zona în care sedimentele fine pelitice şi psamitice, la partea superioară devin dominante şi sunt caracterizate prin depozite de grosimi mari. Din cele trei orizonturi ale Ponţianului, separate în cadrul Bazinului Transilvaniei, în Dealul Guşteriţa, este prezent Orizontul marnelor medii reprezentate prin marne bogat fosilifere.

Dealul Guşteriţa, aşa cum este cunoscut arealul în literatura de specialitate, este important, ştiinţific, din mai multe puncte punct de vedere. Importanţa geologicã – pentru reconstituirea evoluţiei zonei sudice a Bazinului Transilvaniei, pentru corelaţii stratigrafice la nivelul Ponţianului şi Pleistocenului, pentru studiul unor taxoni din grupe fosile diverse (plante, moluşte, vertebrate etc.), istoric-din acest areal au fost colectate vestigii romane. Ponţianul din Dealul Guşteriţa este renumit nu numai prin fosilele colectate, mai ales în rândul moluştelor, peştilor şi vertebratelor dar şi prin potenţialul economic al argilelor ponţiene din acest areal exploatate pentru confecţionarea de cărămizi şi ţigle. Lucrările de exploatare a argilei nu numai că distrug orice rest fosil dar prin excavarea la baza versantului, procesele morfogenetice sunt accelerate.

Colecţiile aflate la Muzeul de Istorie Naturalã din Sibiu dar şi colecţii recente sunt dovezi ale importanţei şi bogãţiei ariei iar studiile de specialitate, în care este amintitã aria fosiliferã, au extins aria cunoaşterii în rândul paleontologilor şi nu numai. În expoziţie sunt etalate fosile din colecţia Ackner, aproape 60 de piese.

Renumele Dealului Guşteriţa în rândul geologilor şi istoricilor se datorează lui Johann Michael Ackner (1782- 1862)

De la Sighişoara spre Sibiu şi de acolo spre Wittenberg şi Göttingen

Johann Michael Ackner s-a născut pe 25 ianuarie 1782 în Sighişoara ca fiu al profesorului gimnazial şi ulterior preot Georg Ackner. Deja în tinereţe J. Michael Ackner s-a remarcat prin dorinţa de cunoaştere şi înclinaţiile artistice, mai ales în domeniul modelatului şi sculpturii. După ce a absolvit gimnaziul în Sighişoara şi un curs de filozofie la gimnaziul evanghelic din Sibiu, la 21 ani Ackner a părăsit Transilvania, cu scopul de a se pregăti pentru slujba de profesor şi preot. Această alegere a profesiei a izvorât din dorinţa de a cunoaşte lumea europeană şi comorile sale artistice, şi pentru ca în viitor „să-şi poată dedica viaţa muzeelor şi parohiei”. Primul său loc de studiu a fost Wittenberg apoi Göttingen unde şi-a continuat studiile sub tutela unor renumiţi profesori. Astfel, a audiat cursurile de anatomie comparată şi istoria medicinii ale lui Johann Friedrich Blumenbach,  filologie şi arheologie ale lui Christian Gottlob Heyne.

Pe jos la drum prin Europa

  1. M. Ackner, după studiile absolvite în Göttingen, a întreprins mai multe călătorii la Berlin şi Hamburg „sedus [de] comorile artistice colecţionate ale metropolei de atunci” şi Paris. La întoarcerea în Transilvania, 1809, a redactat o primă lucrare despre antichităţile muzeelor pariziene. Din Franţa a colindat spre Elveţia, a căror frumuseţi şi comori ale naturii l-au impresionat. A vizitat multe regiunii interesante din punct de vedere istorico-cultural şi al ştiinţelor naturii în nordul şi centrul Italiei, şi în sfârşit Roma antică. Toate călătoriile Ackner le-a întreprins în compania prietenului său de studiu transilvănean J. A. Severinus, mai târziu preot în Amnaş. Călătoriile au lăsat în urma lor impresii persistente şi au dus într-o măsură hotărâtoare la îndreptarea sa ştiinţifică din anii următori şi au construit fundamentele aplecării către ştiinţele naturii, studiul antichităţilor etc.

Profesor în Sibiu şi paroh în Guşteriţa

După întoarcerea în Transilvania, a fost, la Sibiu, profesor de filologie şi arheologie la gimnaziul evanghelic. În timpul activităţii sale de 13 ani la gimnaziu, a câştigat atenţia elevilor săi prin felul său de a preda. J. M. Ackner a predat în continuare la gimnaziu şi atunci când a fost avansat arhidiacon la Sibiu. La vârsta de 39 de ani, în 1821, a fost ales de comunitatea din Hammersdorf ca paroh. Acolo a continuat cronica locală începută deja din 1709. Paralel cu datoriile sale bisericeşti J. Micheal Ackner s-a dedicat studiilor sale variate legate de ştiinţele naturii şi arheologiei.

Cercetări mineralogice, geologice, paleontologice

În primele sale studii ştiinţifice J. Michael Ackner s-a ocupat de matematică, mai exact de astronomie şi fizică, pe care le-a deprins în tinereţe sub îndrumarea tatălui său. Din 1830 Ackner şi-a intensificat ocupaţiile sale în domeniul arheologiei, mineralogiei şi geologiei. Rezultatul călătoriilor sale numeroase în împrejurimile Hammersdorf-ului a fost o colecţie considerabilă de antichităţi, monede, minerale, roci şi fosile. A călătorit mult în Transilvania, a publicat rezultatele călătoriilor sale, care cuprind aspecte geologice, mineralogice şi paleontologice, precum şi arheologice şi în general studii regionale în rapoarte şi tratate ştiinţifice. Ackner a fost activ până la o vârstă înaintată. A murit după o scurtă si grea suferinţă pe 12. August 1862 în Hammersdorf.

A studiat împrejurimile Sibiului (Turnu Roşu, Cisnădioara, etc.) importante paleontologic şi mineralogic şi a alcătuit o valoroasă colecţie. Aflorimentul „Dealul Guşteriţa” a devenit cunoscut datorită studiilor şi colectărilor făcute de Ackner şi pieselor colectate de aici. A rezumat rezultatele activităţii sale de cercetare în domeniul mineralogiei într-un tratat „Mineralogia Transilvaniei cu indicaţii geognostice”, care a apărut în 1855 în Sibiu ca o operă independentă. Ackner a tratat şi mineralogia topografică a Transilvaniei. El a împărtăşit noi locuri unde se pot găsi diferite minerale în Transilvania. De asemeni, lucrările şi colecţia de fosile de la Guşteriţa reprezintă punctul de plecare şi în prezent în cercetarea formaţiunilor pleistocene din rama sudică a Bazinului Transilvaniei.

Recunoaşterea meritelor şi omagiere

Cercetarea ştiinţifică a lui Johann Michael Ackner s-a bucurat de toată recunoaşterea contemporanilor săi. Astfel, în Aprilie 1850 a devenit membru corespondent al Institutului de Arheologie din Roma. Numirea sa nu se explică doar datorită contribuţiei sale la istoria Daciei romane, ci şi datorită activităţii sale ca traducător a textelor italiene, arheologice/epigrafice în germană. Un an mai târziu a primit titlul de membru al Academiei Naturaliştilor Leopoldină-Carolină (Breslau). A devenit membru corespondent al Societăţii Erudiţilor din Cracovia precum şi al Comisiei Centrale pentru Cercetare şi Întreţinerea Monumentelor Arhitectonice din Viena. Ca semn de mare recunoaştere a fost onorat, în 1854, cu Crucea de Merit de Aur şi în 1858 a fost numit membru al Consiliul Imperial. A fost şi membru de onoare al Astra. Contemporanii săi îl considerau „nestor şi profesor al ştiinţelor naturii şi antichităţilor transilvane”.

Foto:  Molari de mamut din colecția J.M.Ackner, descoperiți la Gușterița

Mamutul lânos (Mammuthus primigenius) a fost o specie de mamut ce are ca “rudă” apropriată elefantul asiatic. Reconstituirile pe baza resturilor fosile de mamut, descoperite conservate în gheață – Siberia, Alaska – au permis studiul hranei, dentiției, scheletului etc.

Mamutul lânos a fost aproximatov de aceeași mărime cu elefanții africani moderni. Masculii atingeau  la umăr o înălțime de 2,7 – 3,4 m și cântăreau până la 6 t (6,6 t maxim). Femelele erau de dimensiuni medii și măsurau 2,6 – 2,9 m în înălțime și cântăreau până la 4 – 4,4 t. Un vițel nou născut cântărea până la 90 de kg. Mamutul lânos a fost bine adaptat la mediul rece în timpul ultimei ere glaciare. Acesta era acoperit cu o blană deasă, dură formată din fire de păr lungi și scurte. Urechile și coada erau scurte pentru a minimiza degerăturile și pierderea căldurii. Mamutul a avut o pereche de colți lungi și patru molari – formați din lamele de dentină care erau înlocuiți de șase ori pe durata vieții unui individ. Comportamentul său a fost similar cu cel al actualilor elefanți, folosind colții – fildeșii la manipularea obiectelor, luptei și hrănirii. Dieta mamutului lânos a fost constituită în principal din ierburi și rogoz. M.primigenius putea ajunge, probabil, la o vârstă maximă de 60 de ani.

Mamutul lânos a coexistat cu oamenii timpurii, care s-au folosit de oasele și colții săi pentru ași face instrumente și construi locuințe, printre altele a fost și vânat pentru hrană. A dispărut din arealul continental la sfârșitul Pleistocenului, acum 10.000 de ani, cel mai probabil din cauza schimbărilor climatice și reducerii ulterioare a habitatului, vânatului, sau a unei combinații a celor două cauze. Populații izolate au supraviețuit pe insula Saint Paul (SUA) până acum 6.400 de ani și insula Vranghel (Rusia) până acum 4.000 de ani în urmă. După dispariția lor, oamenii au continuat să folosească fildeșul său ca materie primă, o tradiție care continuă și astăzi.

Foto: Craniu de rinocer lânos din colecția J.M.Ackner, descoperit în Gușterița.

Rinocerul lânos (Coeodonta antiquitatis) este o specie extinctă de rinoceri, originari din steple nordice ale Eurasiei, care au populat planeta în prima epocă a Cuaternarului (Pleistocen), supraviețuind ultimei perioade glaciare. La fel ca și în cazul mamutului, numeroase specimene de rinoceri lânoși sunt conservate în permafrost (strat de sol înghețat permanent), existând suficient păr, cornuri și copite, astfel încât reconstrucția acestei specii să fie posibilă.

Un exemplar adult măsura în medie 3,7 m, se credea însă că existau și animale care puteau ajunge până la 4,4 m lungime, iar înălțimea medie era de 3,3 m. Cele două conuri de pe frunte erau din keratină, cel anterior ajungând până la 1 m lungime; celălat poziționat între ochi, era mai mic. Blana animalului era deasă, lungă; membrele scurte și corpul îndesat. Cornurile dure de pe creștet erau folosite atât ca instrumente de săpat, în căutarea hranei, cât și ca arme defensive sau de atac în fața prădătorilor.

Rinocerul lânos era foarte bine adaptat la condițiile de mediu în care trăia. Membrele sale scurte și blana deasă îl ajutau să facă față temperaturilor scăzute specifice de stepă-tundră, predominante în părțile nordice ale Lumii vechi din timpul glaciației din Pleistocen. Odată cu retragerea ghețarilor, animalele au fost forțate să migreze, limitându-și treptat arealul. Conform recentelor cercetări, ultimii rinoceri lânoși au trait în vestul Siberiei la sfârșitul epocii de gheață.

Contemporan cu oamenii de Gro-Magnon, rinocerul lânos a fost, probabil, una dintre prăzile acestora, desi una dintre cele mai grele de ucis. Ca și în cazul mamuților, chiar și cadavrele unor exemplare moarte accidental trebuie să fi constituit o resursă valoroasă pentru oamenii preistorici.

Într-un top al speciilor care au cele mai mari șanse de a fi “resurscitate” prin clonare, rinocerul lânos ocupă primul loc. Asta pentru că există o specie înrudită cu el – e vorba despre rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis) – ale cărei femele ar putea sluji drept “recipiente” embrionilor clonați cu ajutorul AND-ului extras din fosile.

Foto: Moluște fosile din colecția J.M.Ackner, descoperite în Gușterița.

Expoziţia : De la mineral la remediu homeopat. Hahnemann în Sibiu – 240 de ani (1777 – 1779)

Locul de desfăşurare: Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu

Durata: 26.05 – 31.12.2017

Vernisaj: Vineri, 26 Mai, ora 10.

Curator: Ana-Maria Păpureanu

Colaborator: Conf. univ. dr. farmacist Ladislau Rosenberg, Societatea Română de Istoria Farmaciei (SRIF) secţia Sibiu.

Text oferit de curatorul expoziţiei:

În 2017 sărbătorim 200 de ani de la inaugurarea Muzeului Naţional Brukenthal şi 240 de ani de la vizita în Sibiu a lui Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755 – 1843), părintele Homeopatiei.

Între 1777 şi 1779, timp de doi ani, Hahnemann a fost protejatul şi bibliotecarul oficial al Baronului Samuel von Brukenthal. Pentru a comemora aceste două mari evenimente sunt expuse în incinta Muzeului de Istoria Farmaciei remedii homeopate de origine minerală din colecţia muzeului alături de sursele lor minerale aparţinând Colecţiei Petrografice şi Mineralogice a Baronului Samuel von Brukenthal.

Expoziţia este parte din simpozionul ştiinţific: Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul ştiinţelor naturii, organizat de Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu (22-26.05.2017), inclus în Muzeul Național Brukenthal: Bicentenar 2017 Agenda culturală.

Exhibition:

From mineral to homeopathic remedy. Hahnemann in Sibiu – 240 years (1777 – 1779)

Location: Museum of Pharmacy

Duration: 26.05 – 31.12.2017

Opening: Friday, 26th of May, 10 a.m.

Curator: Ana-Maria Păpureanu

Collaborator: Conf. PhD. pharmacist Ladislau Rosenberg,
History of Pharmacy Romanian (Society Societatea Română de Istoria Farmaciei  – SRIF), Sibiu section.

In 2017, we celebrate 200 years since the inauguration of the Brukenthal National Museum and 240 years since the father of Homeopathy Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755 – 1843) visited Sibiu.

Between 1777 and 1779, Hahnemann was the baron’s protégé and official librarian. To pay a tribute to these personalities and their life work we decided to exhibit, temporarily, in the Pharmacy Museum general exhibition, natural history specimens from the Baron Brukenthal Mineral Collection and homeopathic remedies of mineral origin from the Museum of Pharmacy Homeopathic Collection.

The exhibition is part of the scientific symposium: Samuel von Brukenthal – supporter of research in the field of natural sciences, organized by the Natural History Museum in Sibiu (22-26.05.2017), included in the Brukenthal National Museum: Bicentennial 2017 Cultural Agenda.

Simpozionul „Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul științelor naturii”, 25-26 mai 2017

Muzeul de Istorie Naturală organizează în perioada 25 – 26.05.2017, Simpozionul cu tema „Samuel von Brukenthal – promotor al cercetărilor în domeniul științelor naturii”.
Biblioteca personală în domeniul ştiinţelor naturii, colecţiile de minerale, atenția acordată botanicii și agriculturii sunt aspecte prin care Samuel von Brukenthal a contribuit la dezvoltarea ştiinţelor naturii în Transilvania şi nu numai.
Lucrările simpozionului se adresează acestor subiecte dar și aspectelor transversale pe care cercetarea științifică din domeniul istoriei naturale o poate prilejui cu această ocazie, programul desfășurându-se atât la sediul Muzeului de Istorie Naturală cât și la Muzeul Farmaciei și în Palatul Brukenthal.
Informații despre programul simpozionului: Program.Simpozion.Naturale

Expoziția online 2M2O : LUNA MAI

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA MAI

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS”

BIVOLUL AFRICAN

“Ceea ce mi-a fost refuzat în tinereţe din lipsa resurselor financiare şi a relaţiilor, voiam să recuperez acum rapid, la bătrâneţe, după o viaţă de economii, înainte ca nemiloasele parce să taie firul – Slavă Domnului! – destul de lung al vieţii mele. Susţinut de bunăvoinţa plină de înţelegere a Majestăţii Sale, regele României, care, pe lângă un concediu de trei luni, a completat şi mijloacele financiare pentru această lungă călătorie…”

La o vârstă înaintată, 72 şi 74 de ani, August von Spiess participă la două expediţii de vânătoare în Estul Africii şi astfel visul său de a explora şi colecta trofee de pe continentul negru devine realitate.

În prima expediţie din anul 1936 ajunge până la muntele Kilimandjaro şi în zona vulcanului Meru. A doua expediţie din anul 1938 a avut loc pe traseul Tanga – râul Wami, până la lacul Maniara. Precum un adevărat scriitor, Spiess descrie amănunţit locurile în care poposeşte, peisajele, vieţuitoarele, masaii, precum şi aspecte legate de partidele de vânătoare, în cartea sa Din Ardeal la Kilimandjaro. Vânători în Africa, apărută în 1942, ca semn de omagiu către Fundaţia Regală care a finanţat cele două călătorii.

“Bineînţeles, s-au găsit destui binevoitori care să spună că, la vârsta mea înaintată, acolo îmi voi afla sfârşitul. Călcat în picioare de elefanţi şi rinoceri, sfâşiat de lei, luat în coarne de bivoli…”

Impunătorul şi puternicul bivol african (Syncerrus caffer, Sparrman 1779) este unul din cele cinci mamifere mari din Africa ce erau odinioară renumite printre vânători.

Culoarea corpului variază de la maroniu spre negru. Talia e mare, la fel ca şi botul; coarnele sunt arcuite în jos şi curbate în sus. Poate cântări până la 900 kg.

Populează savanele cu ierburi abundente şi surse de apă, zone montane cu lunci, pajişti dar şi pădurile tropicale.

Lăstarii, frunzele şi ierburile alcătuiesc spectrul trofic al aceste specii. Apa este foarte importantă, motiv pentru care nu se îndepărtează la mai mult de 15 km de sursele de apă. În timpul zilei stă ascuns în frunzişuri iar seara iese pentru a paşte şi a bea apă.

Deşi poate trăi şi solitar, de regulă formează turme alcătuite din femele şi puii lor precum şi unul sau mai mulţi masculi. Animale sociabile, cooperează pentru a se apăra de prădători. Ca urmare a abundenţei resurselor trofice turmele se compun din 2000 de indivizi sau chiar mai mulţi.

La această specie apare fenomenul numit “mobbing”, ca urmare a celei mai vechi şi frecvent întâlnită formă de socializare, ceata anonimă. Aceasta se întâlneşte la multe grupe de nevertebrate (insecte, caracatiţe, etc.) dar şi la vertebrate inclusiv la om în perioade de panică, stres, pericol şi război. Termenul mobbing se referă la prada care e vulnerabilă la nivel de individ şi care devine foarte puternică în cadrul grupului, alungând sau chiar eliminând prădătorul. Dar acest fenomen apare şi la animalele domestice, etologul Konrad Lorenz, dă exemplu de un caz în care un câine de vânătoare, a fost perceput drept prădător de către un grup de porci domestici, la care s-a declanşat o astfel de reacţie, având ca urmare căţărarea stăpânului în copac având câinele sub braţ.

Chiar dacă este considerat cel mai agresiv bovid sălbatic din lume, bivolul african nu atacă fără motiv. Printre duşmani se numără oamenii, hienele şi leii. Aceştia din urmă în zadar încearcă să-i prindă deoarece bivolii nu fug, ci formează un cerc în jurul indivizilor mai tineri, opunând rezistenţă împotriva atacului. Adesea, leii sunt răniţi serios sau chiar ucişi de bivoli cu ajutorul coarnelor, dar pot fi şi călcaţi în picioare cu copitele.

Să vânezi bivoli africani!? E o adevărată provocare, din simplul motiv că vânătorul poate lua cu uşurinţă locul vânatului şi invers. Există multe poveşti care spun că bivolii răniţi încep să ia urmele vânătorilor, să-i pândească şi în cele din urmă să încerce să-i omoare.

Datorită păşunatului, bivolii africani au un rol benefic asupra habitatelor pe care le ocupă. După o anumită perioadă de timp, aceştia se reîntorc la aceleaşi păşuni, atunci când plantele sunt suficient de dezvoltate pentru a fi din nou consumate. În acest fel consumă responsabil resursele trofice din locul de trai dar oferă şi altor animale accesul la hrană. Antilopele gnu dungate şi zebrele însoţesc marile turme de bivoli, însă, în cazul în care hrana e puţină, aceste specii pot intra în concurenţă cu bivolii africani. Alte ungulate profită de protecţia turmelor împotriva prădătorilor.

O mare varietate de paraziţi (căpuşe, cestode, trematode, etc.) folosesc drept gazdă aceste animale. Le dau mari bătăi de cap fermierilor datorită transmiterii unor boli animalelor domestice, în special bovinelor.

Printr-o relaţie de mutualism cu 2 specii de păsări, Buphagus erythrorhynchus Stanley, 1814 şi Buphagus africanus Linnaeus, 1766, bivolii sunt “curăţaţi” de căpuşe şi alţi paraziţi. De asemenea, o altă pasăre care are de câştigat de pe urma bivolilor este stârcul de cireadă (Bubulcus ibis (Linnaeus, 1758)), care se hrăneşte cu insectele deranjate de aceştia în timpul păscutului.

Deşi prezintă o importanţă economică atât pentru industria cinegetică cât şi pentru ecoturism, bivolii africani încă sunt braconaţi pentru carnea lor care, prin consum reprezintă un alt risc de îmbolnăvire.

Nr. inv. – Vt 665

Data și locul capturării – Africa de S-E

Colectorul – August von Spiess (1864 – 1953)

Locul depozitării – Sala 5

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI

FELLIS TAURUS – FIERE DE BOU

Fierea de bou este un remediu folosit în România încă din 1774 (Pharmacopoea Austriaco-Provincialis), fiind cunoscut sub numele de TAURUS. Bos, Bos TaurusFel inspissatum.

Astăzi, îl cunoaștem sub numele de Colebil care conține printre alte substanțe și bilă de bovină pulbere.

Fierea/bila de bou pulbere, utilizată în farmacii, se obține prin uscarea bilei proaspete de bou comun (Bos taurus Linnaeus). Bila de bou este un lichid maro-verzui sau verde-închis, extrem de amar și puțin vâscos, cu un gust deosebit de neplăcut. Neutru sau ușor alcalin în reacție.

Constituenți principali: săruri ale acizilor biliari (glicocholați și taurocholați) și pigmenți biliari (bilirubină, biliverdin, bilifuscin etc.) și colesterină.

Remediul este folosit, încă din trecut, în tratamentul adjuvant în tulburări dispeptice atribuite deficitului de bilă și în cazuri de constipație cronică.

În Franța, în farmacii, din trigliceride se obţinea un săpun numit în limba franceză Cholate sau Choléat de soude. Era foarte apreciat datorită reacţiei sale alcaline şi având un pH apropiat de cel al pielii.

Borcan din porțelan, secolul al XIX – lea, a aparținut Farmaciei ”La Vulturul Negru” din Sibiu.

Dimensiuni: Înălțime -12cm; Diametrul General -6,7cm; Diametrul Bazal -7cm.

Borcan din lemn, secolil al XVIII – lea, a aparținut Farmaciei ”La Vulturul Negru” din Sibiu.

Dimensiuni: Înălțime – 18,7cm; Diametrul General – 7,8cm; Diametrul Bazal -9,5cm.

Expoziția online 2M2O : LUNA APRILIE

Expoziția online 2 Muzee 2 Obiecte, pe scurt 2M2O, este invitația deschisă către toți cei care doresc să participe alături de noi în descoperirea și trasarea unor legături științifice, coerente și bine definite între obiecte muzeale aparținând unor domenii și colecții diferite.

Foto: Arhiva muzeului

Texte curatori: muzeograf Aurel Bordei, muzeograf Ana-Maria Păpureanu

LUNA APRILIE

Luna aprilie în folclorul românesc este numită în unele zone ”Prier” de la verbul ”a prii” (lună ”prielnică” agriculturii datorită vremii în încălzire), în alte zone ”Florariu” deoarece în această lună înfloresc primii copaci.

Dar pentru anul 2017 vom folosi denumirea populară de ”Traista – n băț” având în vedere fenomenele meteorologice resimțite în această lună. Sătenii numeau luna aprilie ”Traista – n băț” pentru că vremea în această lună este înșelătoare, zilele frumoase și călduroase alternează cu cele geroase, dăunând plantelor și mai ales mugurilor copacilor.

De asemenea luna debutează cu ziua internațională a păcălelilor – 1 aprilie – sărbătorită în întreaga lume. Ziua păcălelilor își are originea în Anglia. Prima referire oficială a evenimentului datează din 1686, când John Aubrey (1626 – 1697, scriitor și filozof englez) a numit ziua de 1 aprilie „Fooles holy day”.

Chiar și în legenda populară a lunii Prier, culeasă de către marele etnograf S.Fl. Marian (1890), aprilie, personificat, le joacă farse celor care sunt nepoliticoși,  invidioși și avari:

Erau odată doi fraţi: unul bogat, iar altul sărac. Celui bogat îi mergea foarte bine (…) Cel sărac, însă, o ducea de pe o zi pe alta ca vai de dânsul. Într-un an, şi anume în revărsatul zilei de Paşti, s-a sculat cel sărac şi a ieşit afară ca să-şi caute câteva vreascuri spre a-şi atâţa focul. Odată întors acasă cu vreascurile, dă peste altă nevoie: n-avea cu ce să le aprindă (…). Pe când stătea el aşa dus pe gânduri, zăreşte deodată pe fereastră un foc mare arzând pe vârful dealului. Porneşte degrabă spre dânsul şi ajuns acolo, dă peste 12 oameni care se încălzeau la foc.

– Buna dimineaţa şi Hristos a Înviat, oameni buni!

– Mulţămim d-tale! – răspunseră aceștia. Da ce vânt te-a abătut pe la noi aşa de dimineaţă şi tocmai în ziua de Paşti?

– D-apoi am venit să-mi daţi un pic de foc.

– Ţi-om da, dragul meu, dar spune-ne mai întâi, care luna-i cea mai rea peste an?

– Apoi de, – răspunse săracul – unii oameni zic că luna lui Prier ar fi cea mai rea, dar mie toate mi-s totuna de bune!

Atunci îi zise omul:

– Ţine poala cămeşii să-ţi dau foc!

Săracul, auzind cuvintele acestea, începu a tremura de frică, temându-se că-i va arde şi cămeşa şi va rămâne gol ca napul. Dar nu se puse de pricină, ţinu cămeşa şi omul îi puse o lopată de jăratic în poală, zicându-i că, după ce va ajunge acasă, să-l împrăştie prin ograda şi prin grădină.

Ajuns acasă, săracul făcu așa, după cum i se spuse (…) Nu mult după aceasta, iată că una din fete strigă plină de bucurie:

– Tată, tată! Vai, ce de vite mai avem noi! …Ieșind omul afară, văzu și el minunăția: ograda era plina de boi, vaci, cai, oi și tot felul de animale.

Văzând toate astea și o copilă de-a frăține-său, merse în casă și zise:

– Tata, oare de unde are uncheşul meu atâtea vite, că e plină ograda și gradina?

Ieşind cel bogat afară îl întrebă pe frate-său de unde are atâtea vite. Săracul îi spune toată povestea și bogatul își ia degrabă o manta mare pe spate și se duce și el la focul de pe deal. Când ajunge acolo, fără a da „bună dimineața”, zice:

– Oameni buni, dați-mi o țâră de foc, că mi s-a stins!

– Ți-om da, dar mai întâi să ne spui care lună-i cea mai rea de peste an!

– Apoi de, toate lunile peste an îs bune, dar luna lui Prier, vai Doamne, că scârnavă-i, amu plouă, amu e pâclă, amu ninge, și mai toate oile pier. Nu degeaba a zis cine a zis că: „Prier priește / Da’ și jupește”.

Atunci se sculă Prier mânios, căci oamenii aceia erau cele 12 luni de peste an, și-i zise răstit:

– Ține poala de la manta!

Bogatul întinse poala și Prier îi puse două lopeți de foc într-însa.

– Mai pune una, zise bogatul.

Prier îi mai puse o lopată.

Bucuros, bogatul se întoarse cu focul acasă, îl turnă prin gradină, ogradă, grajd, șură, apoi se băgă în casă în bună nădejde că și el va căpăta, dacă nu mai multe, apoi măcar tot atâtea vite ca și frate-său. Iată însa că nu mult după aceasta, intrând copila sa în casă, îi spuse că șura, grajdul și toate celelalte acareturi de pe lângă casă, ard. Aşa a păţit bogatul cel lacom şi mândru!

În aprilie, vă propunem să analizăm, în cadrul expoziției online 2M2O, două obiecte muzeale care pot fi considerate înșelătoare ca vremea în aprilie, păcăleli cum sunt cele din 1 aprilie sau fantastice așa cum este Legenda lui Prier. Vă lăsăm pe dumneavoastră să decideți.

MUZEUL DE ARME ȘI TROFEE DE VÂNĂTOARE ”AUGUST VON SPIESS”

ȚAPUL DE CAPRĂ NEAGRĂ ALBINOS

Există o legendă ce provine din zona muntelui Triglav (regiunea Carinthia, Slovenia), care spune că omorârea unei capre negre de culoare albă, atrage după sine moartea în decurs de un an a celui care îi pune viaţa în pericol. Ţapul de capră neagră albinos, aşa numitul Zlatorog, adică cel care are coarnele de aur, se naşte o dată la o sută de ani. El paşte floarea de Triglav (Potentilla nitida) din care obține puteri supranaturale. Acesta nu ezită în a-l izbi și arunca pe vânător în cele mai adânci prăpăstii. Dar oare să fie adevărat? Chiar a existat această creatură?

Deşi cunoştea această legendă, inginerul silvic Emil Witting se pare că nu a reuşit să o înlăture din subconştientul său când, în toamna lui 1934, vede această minune în munţii Făgăraş. A rămas fără cuvinte şi după ce şi-a revenit a încercat să se apropie, dar ţapul alb era deja departe. În anul următor îl zăreşte din nou.

Timp de 6 ani, pe arşiţă şi viscol, pe lângă stâncării, îl urmăreşte fără astâmpăr, dar fără nici un rezultat. Îşi alina durerea de unul singur, gândindu-se că, dacă nu a omorât această făptură,  avea să mai trăiască. Ştiri mărunte, cum că un cioban a văzut la mari înălţimi un ţap alb ajung la urechile lui Witting. Un alt cioban din altă parte a munţilor, spunea acelaşi lucru şi Witting realizează că teritoriul în care a fost observat ţapul alb s-a mărit atât de mult, încât, căutarea acestuia ar fi devenit o povară.

”Într-o zi paznicul meu mi-a adus o ţigancă, care nu era nici bătrână nici tineră, nici frumoasă şi nici urâtă, – ultima mea nădejde, ca să găsesc sfârşitul căutării ţapului alb…Era în anul 1939, toamna târziu. Mie mi-a prorocit, că voi dobândi bani mulţi – paznicului i-a prorocit că va găsi o nevastă isteaţă. La întrebarea mea insistentă, mi-a prezis fără nici o ocolire, ca voi învinge, voi ucide ţapul alb.”

Prevestirile ţigăncii s-au adeverit, mai puţin capturarea ţapului alb.

În 23 septembrie a anului 1940, campează aproape de crestele munţilor Făgăraş. Părăsind cortul, liniştea îi este tulburată de rostogolirea grohotişurilor. Brusc, în faţa ochilor i se arată o albeaţă neobişnuită, una pe care o văzuse în urmă cu şase ani. Da, era ţapul alb! Îl recunoaşte imediat şi repede acesta dispare după un jgheab. După acel jgheab apare un ţap negru iar după el şi ţapul alb. Witting înaintează, se pune la pământ şi se târăşte ca un şarpe spre culmea după care au dispărut ţapii. De la o distanţă de 50 de paşi vânătorul trage şi loveşte piciorul albinosului, care dispare. Pornind  în căutarea lui, îl vede şi trage, nimerind celălalt picior. Ţapul cade la pământ iar drumul spre curmarea suferinţei e liber.

Dar Witting!? A murit!? Nu. Doar sufletul caprei negre-albe a trecut în lumea de dincolo; a rămas doar un schelet cu piele albă. Prezicerile ghicitorii au fost juste iar Witting a combătut această legendă.

Chiar dacă poartă numele de capră neagră, de fapt, acest animal nu are culoarea neagră. Vara culoarea părului e cenușie-gălbuie iar în perioada rece e brună închis spre negru doar la masculi. Văzută de la depărtare, pe fondul alb al zăpezii îți dă impresia că e neagră. Foarte rar pot fi întâlniți indivizi albinoși, o anomalie ce constă în absenţa parţială sau totală a pigmenţilor tegumentului, părului sau a ochilor.

BLANĂ DE CAPRĂ NEAGRĂ CU FENOMEN DE ALBINISM

Nr. inv. – W 186

Colectorul – Emil Witting

Locul depozitării – Sala 4 a expoziției generale a muzeului, unde o puteți admira începând de marți până duminică în intervalul orar 10 – 18.

MUZEUL DE ISTORIA FARMACIEI

PRAFUL DE MUMIE CA REMEDIU

Mumia (Pulvis mumiae, Mumia vera aegyptiaca) a fost o pulbere obţinută prin măcinarea mumiilor umane. Mumiile tradiţionale egiptene erau sursa principală pentru remediul mumia.

De ce era folosit praful de mumie ca remediu? De la o confuzie.

În perioada Cruciadelor, europenii au ajuns în zona Orientului.

Din Marea Moartă se extrăgea bitum natural. Bitumul natural se găsește asociat cu diferite substanțe minerale și, în acest caz, se numește rocă asfaltică (asfalt natural sau nisip bituminos). Din această rocă asfaltică se obținea, prin mărunțire, un remediu local important pentru combaterea bolilor arteriale și mai ales era folosit sub formă de dezinfectant la vindecare rănilor și fracturilor. Praful era folosit și ca insecticid. Numele acestui remediu era mumyia.

Același cuvânt mumyia era folosit pentru o substanță bituminoasă similară ca aspect, o rășină ce conținea bitumen, folosită la îmbălsămarea cadavrelor. De aici a început confuzia. De asemenea, traducătorii europeni din perioada Medievală au tradus și interpretat greșit termenul, iar întreg cadavrul îmbălsămat și exudatul rășinos negru răzuit din acesta au primit numele de mumia. MUMIA a devenit un panaceu, greu de obținut și valoros.

Astfel a început o perioadă de comerț lucrativ între Egipt și Europa, iar furnizorii au înlocuit exudatul rășinos al mumiei rare cu mumii întregi, fie îmbălsămate proaspăt sau fie vechi, de culoare neagră asemănătoare bitumului, fiind cele mai costisitoare.

După ce Egiptul a interzis expedierea mumiei în secolul al XVI-lea, europeni fără scrupule au început să vândă mumia fraudulos pregătită prin îmbălsămarea și deshidratarea cadavrelor proaspete.

În timpul Renașterii, cercetătorii au demonstrat că traducerea mumiei bituminoase ca mumie a fost o greșeală, iar medicii au oprit prescrierea medicamentului ineficient.

Praful de mumie a fost folosit în secolele XVII – XVIII pentru o vopsea populară de ulei numită maro mumie. Artiștii,mulți dintre ei, nu știau compoziția pigmentului. Se spune că artistul Sir Edward Coley Burne-Jones (1833 – 1898) când a aflat compoziția pigmentului și-a îngropat ceremonios tuburile în grădina sa. O lucrare realizată de către Martin Drölling în 1815 intitulată L’intérieur d’une cuisine a fost pictată folosind maro mumie (http://www.louvre.fr/mediaimages/l-interieur-d-une-cuisine). Un alt artist care a folosit pigmentul a fost Eugene Delacroix (http://news.nationalgeographic.com/2016/09/mummy-art-painting-delacroix-pigment-ancient-Egypt/).

CUTIE DIN LEMN CONŢINÂND PRAF DE MUMIE

Secolul al XVIII-lea

Provenienţa: donaţia Dr. Viktor Weindel (1887 – 1966)

BORCAN FARMACEUTIC DIN LEMN (nr. inv. F2099)

Prima jumătate a secolului al XIX-lea

Provenienţa: donaţie Muzeul de Artă Bucureşti (29.06.1953)

Expoziția temporară: Gușterița prin ochii paleontologului

Expoziţia: Guşteriţa prin ochii paleontologului
Locul de desfăşurare: Muzeul de Istorie Naturală
Durata: 25.04 – 31.12.2017
Curatori: dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif
Aşa cum este cunoscut arealul în literatura de specialitate, Dealul Guşteriţa este important din punct de vedere ştiinţific sub mai multe aspecte. Importanţa geologicã – pentru reconstituirea evoluţiei zonei sudice a Bazinului Transilvaniei, pentru corelaţii stratigrafice la nivelul Ponţianului şi Pleistocenului, pentru studiul unor taxoni din grupe fosile diverse (plante, moluşte, vertebrate etc.). Aflorimentul „Dealul Guşteriţa” a devenit cunoscut datorită studiilor şi colectărilor făcute de preotul, paleontologul și istoricul Johann Michael Ackner (1782- 1862).
Ponţianul din Dealul Guşteriţa este renumit nu numai prin fosilele colectate, mai ales în rândul moluştelor, peştilor şi vertebratelor dar şi prin potenţialul economic al argilelor ponţiene din acest areal, exploatate pentru confecţionarea de cărămizi şi ţigle.
Colecţiile aflate la Muzeul de Istorie Naturalã din Sibiu dar şi colecţii recente sunt dovezi ale importanţei şi bogãţiei ariei iar studiile de specialitate, în care este amintitã aria fosiliferã, au extins aria cunoaşterii în rândul paleontologilor şi nu numai.
Expoziţia prezintă vizitatorilor, fosile colectate din Dealul Guşteriţa din colecţia paleontologică J.M.Ackner.

/EN/
Exhibition: Guşteriţa through the eyes of the paleontologist
Location: Museum of Natural History
Duration: 25.04 – 31.12.2017
Curators: Dr. Rodica Ciobanu, Raluca Stoica, Nicolae Trif
Guşteriţa Hill, as it is known in specialty literature, is scientifically important from several points of view. The geological importance – for the reconstitution of the evolution of the southern area of the Transylvanian Basin, for stratigraphic correlations at Pontian and Pleistocene levels, for the study on several taxa from various fossil groups (plants, mollusks, vertebrates, etc.). The outcrop „Guşteriţa Hill” became known due to the studies and collections made by the priest, paleontologist and historian Johann Michael Ackner (1782-1862).
The Pontiac of Guşteriţa Hill is renowned not only for the collected fossils, particularly among mollusks, fish and vertebrates, but also for the economic potential of the Pontic clays in this area, exploited for the manufacturing of bricks and tiles.
The collections at the Natural History Museum in Sibiu, as well as recent collections, are proofs of the importance and richness of the area while the specialty studies in which the fossil area it is mentioned, have expanded the field of knowledge among paleontologists and beyond.
The exhibition presents to the visitors, fossils collected from the Guşteriţa Hill from the J.M.Ackner paleontological collection.

Johann Michael Ackner (1782- 1862)

 

Naturalistul englez Charles Robert Darwin (1809-1882)

Charles Darwin fotografiat în jurul anului 1874 de către Leonard Darwin. Sursa: wikipedia.org

Începuturile

Charles Robert Darwin s-a născut pe 12 februarie 1809 în Shrewsbury, Anglia, într-o familie bogată și influentă. Bunicii lui au fost, din partea  mamei, Josiah Wedgwood, un mare producător de porțelan și, din partea tatălui, doctorul Erasmus Darwin unul dintre intelectualii de top ai secolului XVIII.

Darwin a început să studieze medicina la Universitatea din Edinburgh, dar din cauza faptului că vederea sângelui îi făcea rău, la doi ani după ce a început această disciplină, a trecut mai apoi la studiul religiei înscriindu-se la Colegiul Creștin din Cambridge. Charles Darwin nu a fost un elev model, el a preferat să își petreacă timpul făcând activități în aer liber, astfel el a petrecut mult timp studiind științele naturale și colectând insecte. O parte din specimenele pe care el le-a colectat cât a fost student la colegiul din Cambrige, sunt păstrate în colecția Muzeului de Zoologie din Cambridge1.

John van Wyhe, ed. 2002-. The Complete Work of Charles Darwin Online (http://darwin-online.org.uk/)

Expediția la bordul vasului HMS Beagle

În timpul petrecut la Universitatea din Cambridge, profesorul de botanică John Stevens Henslow i-a devenit mentor. După absolvirea sa în anul 1831, mentorul său l-a recomandat pentru poziția de naturalist la bordul vasului HMS Beagle. Vasul care era sub conducerea căpitanului Robert FitzRoy, urma să plece pentru o perioadă îndelungată într-o călătorie de explorare în jurul lumii. Acestă expediție s-a dovedit a fi o oportunitate unică pentru tânărul naturalist.
Pe data de 27 Decembrie 1831, vasul HMS Beagle pleacă în voiajul de 5 ani, iar în decursul călătoriei, Darwin colectează o varietate de specii, inclusiv păsări, plante și fosile.

Harta expediției vasului HMS Beagle între anii 1831-1836. Sursa: Encyclopædia Britannica, Inc.

Prin cercetări și experimente directe, acesta a avut oportunitatea unică de a observa principiile botanicii, geologiei și zoologiei. Insulele din Pacific și Arhipelagul Galapagos au fost de un interes foarte mare pentru Darwin, precum a fost și America de Sud2.
Insulele Galapagos îi stârnesc interesul lui Darwin, deoarece acesta era fascinat de cintezele din această zonă și de diferențele morfologice pe care acestea le prezentau în funcție de insulă. Influențat de munca lui Malthus, Darwin a propus teoria selecției naturale și a evoluției graduale odată cu trecerea timpului1.  După ce voiajul s-a încheiat, Darwin s-a întors în Anglia în anul 1836 și a început să își documenteze descoperirile în Jurnalul Cercetătorilor, publicat ca parte a cărții căpitanului FitzRoy numită ,,The Zoology of the Voyage of the Beagle”. Această călătorie a avut un efect monumental asupra viziunii legate de istoria naturală pe care Darwin o avea. El a început să dezvolte o teorie revoluționară cu privire la originea ființelor vii. Teorie care era contrară cu viziunea populară a celorlalți naturaliști ai vremii2.

Teoria Evoluției        

Cercetarea diverselor specimene din jurul lumii, l-au determinat pe acesta să își pună diverse întrebări importante. Naturaliștii vremii credeau că toate speciile au apărut odată cu crearea lumii sau au fost create de-a lungul istoriei naturale. În ambele cazuri, credința de bază era că speciile rămân neschimbate de-a lungul timpului.

Totuși, Darwin a realizat similaritățile dintre speciile din jurul lumii, precum și variațiile cauzate de locații specifice, fapt care l-a făcut să creadă că acestea au evoluat din strămoși comuni.

El a ajuns să creadă că speciile supraviețuiesc printr-un proces numit ,,selecție naturală” prin care acestea se adaptează cu succes habitatului lor natural și prosperă, în timp ce speciile care nu se adaptează și nu se pot reproduce, vor dispărea în cele din urmă2.

,,În lupta pentru supraviețuire, cei mai adaptați câștigă în detrimentul rivalilor deoarece ei reușesc să se adapteze eficient mediului în care trăiesc.” (Charles Darwin)

În 1858, după mulți ani de cercetări științifice, Darwin a prezentat publicului larg descoperirile sale, și anume revoluționara teorie a evoluției speciilor, printr-o scrisoare citită în cadrul unei întâlniri a Societății  Linneane din Londra. Pe data de 24 noiembrie 1859, el și-a publicat în detaliu teoria, în cea mai cunoscută lucrare a lui numită ,,Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”2

În data de 12 februarie 1877, cu ocazia împlinirii a 65 de ani, lui Charles Darwin i-a fost înmânată diploma de membru de onoare al „Societății Ardelene de Științele Naturii” (Siebenburghische Verein Fur Naturwissenschaften zu Hermannstadt). Societate care a luat naștere în orașul Sibiu, sub inițiativa unor intelectuali sași, cea care a fondat Muzeul de Istorie Naturală și care a căpătat renume internațional datorită activităților membrilor săi şi a membrilor onorifici printre care, alături de Darwin se numără Alexander v. Humboldt, Ernst Haeckel, Eduard Suess, Alexandru Borza3.

Moartea și moștenirea lui Darwin

După o viață devotată cercetării, Charles Darwin moare în casa familiei lui din Londra pe data de 19 aprilie 1882 și este înmormântat la Westminster Abbey.

Odată cu trecerea în noul secol, studiile ADN au adus dovezi în privința teoriei evoluției, deși contradicții cu teoria Creaționistă, care spune că totul a luat naștere datorită lui Dumnezeu, există și în prezent2

Text: Madălin Burlacu

Surse:

1. http://www.biographyonline.net/scientists/charles-darwin.html

2. http://www.biography.com/people/charles-darwin-9266433

3. Ciobanu, Rodica, 2010. Ghidul Muzeului de Istorie Naturală, ed. Altip, Alba Iulia.